Pelicula “Portretul luptătorului la tinereţe” spune, într-un mod fascinant, povestea partizanilor anticomunişti din Făgăraş.
“Portretul luptătorului la tinereţe”, regizatde Constantin Popescu, e un film cu care am dormit. Ca să văd dacă efectuldurează mai mult decât trezirea de după proiecţie. Filmul este o docu-ficţiuneînchegată despre luptele de gherilă din munţii Făgăraş, în anii ‘50. Perioadacoincide cu cea a instalării comunismului în România ocupată de ruşi. Popescu face, de lastadiul de concepţie, un lucru foarte greu: să transforme o poveste istorică denişă, cum e episodul rezistenţei anticomuniste din munţi, într-o ipotezăcinematografică, într-un film care să prindă şi la public. Poate că odată văzut la cinema, acest film vareuşi să redea demnitatea românilor, frustraţi că au fost mult prea obedienţide-a lungul istoriei lor recente. Ion Gavrilă Ogoranu (Constantin Diţă), zisMoşu, fost student la Agronomia din Cluj, ia calea munţilor împreună cu maimulţi amici hotărâţi să lupte împotriva ocupaţiei până când americanii sauenglezii vor veni cu întăriri. Gaşca de partizani e atent construită, parcădupă modelul filmelor de aventuri: unul e pasionat de natură, altul edescurcăreţul grupului, altul e Stiglitz-ul lor (vezi “Inglorious Basterds”)-un sniper de care se tem trupele de Securitate. Ei fug. Şi se ascund. Sunt hăituiţi precumcâinii, nevoiţi să se hrănească cu coajă de copaci, fără niciun sprijin, pentrucă orice adept sau rudă erau fie arestaţi, fie chinuiţi de Miliţie. Personajullui Ogoranu, care a fost un “mit umblător” pentru foştii deţinuţi politici, darşi pentru Securitate, care nu l-a putut prinde timp de 27 de ani , rămâne ca oumbră sub auspiciile căreia se întâmplă totul. Spre deosebire de celelaltepersonaje, care sunt mai tipologizate, Ogoranu e mai mult... un principiu, unfactor de coeziune al grupului şi o autoritate. De altfel, comparaţia cu