La sfârşitul anului 2008, când America era zguduită de prăbuşirea băncii Lehman Brothers, la Bucureşti veselia era în toi.
Autorităţile se bucurau nevoie mare de creşterea economică în care ne scăldam. Nici vorbă de recesiune, nici vorbă de probleme economice. Iar euforia a continuat accelerat în 2009 şi în prima parte a acestui an. Noului Guvern, instalat după alegerile din noiembrie 2008, nici prin cap nu i-a trecut să se gândească atunci la vreun plan serios anticriză.
S-au aruncat în stânga şi-n dreapta cu zeci şi sute de milioane de euro. Chiar şi cu cuţitul la os, autorităţile nu au reacţionat. În primele patru luni ale acestui an, cheltuielile au crescut cu 3,4% faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, ajungând la 64,7 miliarde de lei. Dar cui îi pasă? Doar sunt banii statului.
În schimb, în aceeaşi perioadă (sfârşitul anului 2008), mediul privat (cel neconectat la afaceri clientelare) se comporta total diferit. Normal. În joc erau banii unui sistem care s-a obişnuit să stea pe propriile picioare. Antreprenorii au pus la punct strategii coerente pentru a se proteja de unda seismului financiar care urma să lovească şi România. Mulţi oameni de afaceri au redus drastic cheltuielile operaţionale, au trecut la concedieri şi au renunţat la clienţii rău-platnici.
În plus, unii dintre ei au pus în stand-by o serie de investiţii care nu erau neapărat necesare şi chiar au vândut anumite active pentru a face rost de cash. Un vechi amic, care deţine o fabrică de termopane, îmi spunea deunăzi că nu a fost niciodată mai atent şi mai conectat, ca în ultimii doi ani, la tot ce înseamnă informaţii legate de pieţele financiare internaţionale. Este conştient că fără a gândi la nivel global, afacerea sa, care aparent nu are legătură cu mediul de business de afară, va muri. Mai devreme sau mai târziu.
Diferenţele de viziune şi de responsabilitate di
