A existat mai întâi generaţia “şantajul şi etajul” – o mână de ziarişti ai anilor 90 care dăduseră noi înţelesuri expresiei inventate în perioada interbelică, persoane pe care le vedem şi acum, ubicue pe micul ecran, de ne întrebăm de ce dracu îi tot invită pe la televiziunile de ştiri. Îi cunoaşteţi foarte bine, sunt acea parte a analiştilor neamului care au câştigat averi fabuloase “uitând” să publice anchete contra unor reclame bine plătite.

A urmat alt trend: ziarişti transformaţi în purtători de cuvânt pe la instituţiile statului, consilieri, directori pe la diverse institute mititele. Cu o sinecură confortabilă, pe vremurile astea atât de grele în presă…Mulţi dintre ei, o dată sărit pârleazul, au uitat de unde au plecat şi s-au îmbolnăvit de aceleaşi metehne pe care, înainte, în calitate de jurnalişti, le urau: nerăspunsul la întrebări, aroganţa faţă de presă.

Ei, iată că înfloreşte şi a treia categorie: nu doar că s-au alipit puterii, ci au început să adore traficul de influenţă, să se folosească de funcţie pentru a obţine mici conforturi personale. Doamna Melania Mandas Vergu, după ce s-a folosit de funcţia din minister pentru a atrage fonduri către afacerea sa, după ce şi-a renovat cu fonduri europene o locuinţă proprietate personală, este indignată că jurnaliştii i-au descoperit incompatibilităţile. Citez din doamna Mandas Vergu: “eu, un jurnalist care i-a învăţat pe alţii meserie, să fie devorat de propriii lui colegi”. Cu lacrimi în ochi, după ce, în particular doamna Vergu îi făcuse cu ou şi cu oţet pe jurnaliştii care au îndrăznit să pună întrebări în privinţa afacerii domniei sale.

Au americanii o vorbă: “don’t do the crime if you can’t do the time” – cu alte cuvinte, dacă nu eşti dispus să îţi asumi consecinţele, nu te apuca de matrapazlâcuri. Lacrimile de după nu folosesc la nimic. Dacă ar mai fost în rândurile presei, doamna Verg