Minţile oamenilor sunt adeseori confuze. Pentru unii, evaziunea fiscală este o manifestare a libertăţii, iar o îngrădire sau anihilare a ei sunt considerate atentate la libertate. Pentru alţii şi furtul este tot un act de libertate. Dacă mai adăugăm şi aserţiunea lui Prud"hon conform căreia averea este un furt, putem să fim zăpăciţi de-a binelea.

Pentru cei mai mulţi, însă, libertatea nu înseamnă să furi, nici să faci evaziune fiscală, cum nici averea poate să nu fie un furt.

Mulţi din cei care în mod intenţionat sunt interesaţi de astfel de confuzii în legătură cu fenomene ca evaziunea fiscală, corupţie, furt, chiar dacă nu sunt adepţii liberalis-mului sau ultraliberalismului, au furat, au făcut evaziune fiscală şi au făcut averi la adăpostul legilor, relaţiilor politice sau imunităţii, pentru că s-au perindat la putere sau au fost în preajma puterii politice cu un singur scop: să parvină şi să devină mari capitalişti. Faptele lor au fost la unison cu cele ale capitaliştilor care au venit în România să se înfrupte din toată avuţia pusă pe tavă de nişte vânzători de ţară de ultimă speţă, având ca pavăză < îndrumarea > şi condiţionările finanţei internaţionale.

Pentru a-şi exercita libertatea de a fura, a realiza evaziune fiscală şi a face averi necinstite, toţi cei implicaţi în astfel de demersuri au avut ca fundament, dacă nu şi scop, distrugerea economiei naţionale. Din păcate, scopul lor a fost dus la îndeplinire cu nepăsarea întregii populaţii a ţării.

Pe acest fundal, sumbru dar real, evaziunea fiscală a înflorit şi va înflori în continurare, deoarece economia nu mai este capabilă să reacţioneze sănătos pentru că nu prea mai există, iar stimulii chiar dacă ar putea fi folosiţi, nu o mai pot ajuta. Marea Criză Financiară Mondială a găsit într-o stare cum nu se poate mai proastă economia României şi pe românii de rând: o economie prăbuşită