Pacostea lui Emil Boc şi a României e că micul avocat de provincie s-a luat în serios. Când, plecând la Cotroceni, Băsescu l-a lăsat suplinitor la PD-L, şi-a închipuit că e un politician de forţă, deşi în preajmăi mustăceau şmecheri unşi cu toate alifiile, ca Berceanu, Blaga, Videanu. În 2008, când acelaşi Zeus l-a înscăunat prim-ministru, iarăşi a crezut că manager de ţară mai priceput ca el nu-i, deşi a fost iute clar că pălăria-i cădea pe nas şi degeaba se-nălţa pe vârfurile pantofilor, tot farfarale hârşite-l păpuşăreau. În fond, omul e o victimă, un instrument al unei găşti politice - care doar l-a lăsat să creadă că el e premierul - şi, totodată, portavocea şi executantul docil al ordinelor de la Cotroceni. Ameţit de o iluzorie putere, n-a priceput că nu-şi poate sări propria umbră. Dar asta-i problema lui, după cum problema naţiunii este că prestaţia lui dezastruoasă a dus ţara în ghena Europei, iar populaţia în disperare.

Astăzi, Boc încearcă din nou să-şi sară umbra. Se duce la Parlament, să-şi citească textele prin care-şi pasează răspunderea şi cere senatorilor şi deputaţilor să-i fie părtaşi la gâtuirea salariaţilor şi pensionarilor, dar şi, prin implicaţii, a firmelor private. Doreşte aprig să i se aprobe măsurile aberante şi să nu i se ridice mandatul, spre a alimenta mai departe un Buget din care camarila portocalie s-a-nfruntat lacomă. Mii de protestatari îl vor aştepta la poartă, huiduindu-l să plece cu tot cu Cabinetul său. Explicabil. În România speranţa de viaţă-i atât de redusă, încât nu mai îngăduie o toleranţă masochistă şi irosirea altor ani.