Înţeleg lupta politică, înţeleg înfruntarea argumentelor raţionale ori emoţionale. Înţeleg folosirea metodelor mai mult sau mai puţin elegante. Înţeleg ura care-i macină pe hoţii de ieri faţă de hoţii de azi. Sursa: EVZ
Le înţeleg plăcerea animalică de a-şi înfige colţii în beregata inamicului. Nu înţeleg însă de ce-i amestecă în această ciorbă murdară pe românii de rând. De ce nu-şi duc luptele pentru putere în spaţii anume destinate - în Parlament, în simpozioane, în întâlnirile cu activul de partid? Simplu, veţi spune: pentru că fără doza de exhibiţionism, fără înşurubarea urii în montura vulgarităţii satisfacţia nu are niciun gust.
Am auzit în ultimii douăzeci de ani - şi cu o intensitate isterică în ultimii cinci - tot ce poate auzi (dar nu poate suporta) urechea umană. Am auzit răcnete, ameninţări, insulte şi minciuni cât pentru o sută de generaţii. Toate aceste mârşăvii şi-au găsit adăpost la televiziuni. Mai întâi din nevoia defensivă a patronilor de a-şi feri pielea. Apoi, după ce au înţeles că atacul e arma cea mai bună, au pornit în ofensivă, pârjolind totul în cale.
De câţiva ani încoace, din studiourile Antenei 3 şi Realităţii (dar nici televiziunea publică nu e mai brează), românii sunt bombardaţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Cineva de pe altă planetă ar putea întreba: „Bine, dar populaţia nu are anticorpi? Nu ştie să se apere de valurile de minciună şi vulgaritate?” Se pare că nu. Ba, dacă am sta să judecăm după structura programelor de televiziune, rezultă că vulgaritatea ne-a pătruns dincolo de os.
Nu e nevoie ca toţi românii să stea cu ochii pironiţi pe aceste canale. De altfel, ratingurile lor nici nu sunt grozave. Forţa maculării provine din discursul monomaniac, din focul concentrat pe teme sau personaje desemnate sacrificării în efigie. E destul că unii privesc din când în când ex
