Primul Campionat Mondial de fotbal de care îmi amintesc, foarte vag, căci aveam 5 ani, a fost găzduit şi câştigat de RFG în 1974. Sursa: EVZ
N-am văzut niciun meci, dar am auzit de la fratele meu poate întâiul paradox: nemţii lui Beckenbauer erau cei mai buni din lume, cu excepţia olandezilor lui Cruyff, care erau şi mai buni.
La Mondialul argentinian din 1978, îl căutam cu nesaţ pe Gauchito, mascota turneului, prin ziare şi înţelesesem că nişte oameni trebuie pur şi simplu idolatrizaţi. N-aveam idee că Johann Cruyff fusese ameninţat cu flinta ca să nu participe sau de lovitura militară din Argentina, şi nici de ce nu joacă România.
Eram invidios pe băieţii mai mari care îi ştiau după nume pe toţi argentinienii şi mă miram că la miuţa încinsă între blocuri nu vor să fie toţi pletosul de Kempes.
Meciurile de la televizor se rejucau a doua zi în cartierul bucureştean Balta Albă, unde Houseman, Tarantini, Passarella marcau mult mai multe goluri decât în seara precedentă. Atunci am asistat la primul meci trucat, Argentina - Peru 6-0, iar în mintea mea a încolţit gândul că nu tot ce e la televizor e adevărat.
De la Espana - 82 ţin minte: mascota Naranjito, meciul cu teren înclinat Ungaria - Salvador 10-1, prea amicalul RFG - Austria 1-0, calificarea cu trei egaluri a Italiei din grupă, eroul italian despre care se spunea că jucase la Rapid şi îl chema de fapt Paul Roşu.
Mexic ’86, ultimul Mondial al adolescenţei, a fost cel mai frumos: cărţile lui Ioan Chirilă deveniseră de căpătâi; ştiam de ce nu eram la turneul final: Lucescu se tot plângea de ghinion şi de arbitri; umpleam caiete studenţeşti cu cronicile tuturor meciurilor, văzute, parcă, pe bulgari; pândeam venirea camionului cu bere la Rucăr şi luam pentru a casă, în sticle de lapte; îl divinizam pe Maradona, dar am suferit că nu l-a făcut Shilton una
