Ar fi, desigur, destule de scris în privinţa judiciozităţii setului de măsuri prin care Guvernul României înţelege să combată criza. Cabinetul Boc a reacţionat într-un final la avertismentele FMI, dând curs solicitării acestuia cu privire la adoptarea unor măsuri de austeritate urgente pentru a evita falimentul statului. Timp de peste un an, FMI a tot atras atenţia asupra nevoii de reducere a supradimensionatului aparat bugetar, dar degeaba. Într-un final, s-a văzut nevoit să impună un termen-limită, care va expira la finele acestei luni. Sindicatele din sectorul public s-au opus, fireşte, planului de austeritate, ameninţând chiar cu revolte populare de anvergura evenimentelor din decembrie 1989. În toiul întregii agitaţii, şeful FMI, Dominique Strauss-Kahn, s-a trezit brusc preocupat de realitatea românească, explicând unui post TV francez că Guvernul de la Bucureşti a fost cel care a optat pentru dureroasa reducere a salariilor şi pensiilor, în timp ce instituţia financiară aflată sub conducerea sa ar fi preferat soluţia creşterii taxelor.
Cum astfel de observaţii nu puteau conduce decât la o opoziţie şi mai vehementă faţă de planurile Guvernului, explicaţia cea mai nevinovată pentru gestul lui Strauss-Kahn - absorbit de o serie întreagă de chestiuni arzătoare - ar fi că omul a călcat, pur şi simplu, în străchini. Din nefericire pentru domnia sa, interpretarea este relativ neverosimilă, dat fiind că vizitase România cu puţine săptămâni înainte, respectiv la sfârşitul lunii martie. Cu acea ocazie, Strauss-Kahn a găsit timp şi pentru a se adresa studenţilor de la ASE, pe care i-a calificat elogios drept viitori lideri ai ţării. Până atunci însă, aceştia vor activa, vrând-nevrând, mai întâi în calitate de inspectori fiscali sau de funcţionari în cadrul diverselor ministere - posturi ce ar urma să fie mai puţin numeroase pe viitor dacă planurile de austeritat