Carierele urmate de iluzii sunt îndelungate şi tragice.
Concurează în spaţiul public românesc multe fâşii de gândire greşită care explică suficient pentru a fi ignorate, aşa cum ce este hidos (şi spaţiul public românesc este, prin excelenţă, hidos) a evitat dintotdeauna oglinzile fidele şi adevărul.
Cea mai prezentă vine din sfera pronumelor personale şi merge până la concluzia unui anumit fel, felul greşit, îndelungat şi tragic, de raportare al românilor la politică: există „ei" şi există „noi".Delimitarea se face personal şi vehement, cu accente de „agit-prop".
Există în filmul „Equilibrium" un moment peste care se trece, de obicei, uşor, cu lejeritatea unui criminal plătit care, întâmplător, are o agendă încărcată. În „Equilibrium" nu mai există sentimente, o sectă ajunsă la putere le sacrifică de dragul unei false armonii generale (generatoarea unei presupuse păci veşnice).
Orice punte de legătură cu trecutul unde „milă", „dragoste" şi „furie" nu erau simple alăturări de litere fără sens este distrusă. Există un moment în care unul dintre gardienii acestui univers antiuman în numele umanităţii desăvârşite este surprins că salvează o carte de William Butler Yeats, figură legendară a sângerosului secol XX.
„Căci mie, fiind sărac, nu-mi rămân decât visele/ Mi-am aşternut visele la picioarele tale/ Păşeşte încet, calci pe ele" - sunt ultimele cuvinte pe care apucă să le citească din poetul irlandez, înainte de a fi executat.
Românii nu şi-au depăşit trecutul totalitar. Reflexele sunt intacte. Frica s-a diluat, dar masele şi-au păstrat laşităţile, „mă descurc eu" continuă să fie cea mai citată şi mai nocivă propoziţie care se poate construi în română; cultul personalităţii e de găsit şi în ultima primărie de ţară; „demnitate" este încă ultimul cuvânt din vocabularul demnitarilor.
Între „ei" şi „noi" graniţa e
