Unul dintre motivele principale pentru care România nu îşi găseşte încă drumul spre progres este că rămâne în continuare o ţară divizată, o societate compusă din două clase antagonice: cei ce deţin poziţii de conducere în administraţia de stat şi restul. Această fractură ne-a frânat dezvoltarea de-a lungul istoriei recente, însă a atins apogeul o dată cu instaurarea regimului comunist. Naţionalizarea, colectivizarea, înfiinţarea poliţiei politice şi aservirea totală a puterii judecătoreşti au fost principalele măsuri care au consfinţit legea junglei: cei ce deţin puterea politică şi, implicit, pe cea economică şi judecătorească au căpătat drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor celorlalţi.

De atunci încoace, România se află în război civil. Unul dus pe tăcute, 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână, nonviolent în aparenţă, dar care face victime şi care a măcinat până la distrugere fibra naţională.

Vreme de aproape 40 de ani, clasa stăpânitoare a hotărât câţi bani ni se cuvin, cât trebuie să mâncăm, la câte ore de lumină şi televiziune avem dreptul, cât de mult să ne înmulţim şi pe cine să proslăvim. Noi, ceilalţi, cu destul de puţine excepţii, am plecat capul şi am acceptat. Singurele forme de protest au fost cârcoteala pe la colţuri şi sabotarea prin lipsă de implicare a tuturor iniţiativelor care veneau de sus şi furt din avutul „obştesc". Am fost o ţară împărţită în noi şi ei. Tot ce depăşea graniţa cutiilor de chibrituri pe care le numeam locuinţe era teritoriu inamic şi tratat cu ostilitate.

Cu excepţia, poate, a momentului de spaimă în masă pricinuit de invadarea Cehoslovaciei de către sovietici (manipulat propagandistic cu mare dibăcie), societatea românească nu s-a mai comportat nici o secundă ca un tot. Unde putea ajunge o ţară despărţită în două de tranşee, o ţară în care conceptul de bine colectiv a fost golit de sens şi batjocor