În anii cumpliţi de dinainte de 1989 aveam convingerea că românii îl detestă pe Ceauşescu, urăsc Securitatea, care îi urmăreşte şi le ascultă telefoanele, că îşi doresc un stat de drept, în care democraţia şi drepturile omului să fie respectate, aşa cum funcţiile şi avantajele, oricare ar fi ele, să fie obţinute după merit.

Mai credeam căoamenii nu-i iubesc pe lingăi, pe cei care scriu ode la adresa mai marilor dinpartidul comunist şi nici pe cei care se autodepăşesc în laudele şefuluipolitic. încet-încet, cu fiecare an care a trecut, am început să-mi dau seamacă m-am înşelat. în ultimii ani aidictaturii lui Ceauşescu m-am convins că cei care emigrau, începând cu saşii pecare statul german îi cumpăra prin intermediul Securităţii şi terminând cuultimii frontierişti care reuşeau să părăsească ilegal România, nu voiau decâtsă mănânce mai bine şi să aibă un program mai lung la televizor. Nu puţini erauaceia care, odată ajunşi în occident, trimiteau acasă fotografii în care ţineauîn braţe pulpe mari de porc, iar în jurul gâtului îşi puneau, ca nişte colane,rude de salam. Maximul de fericireera să se întoarcă în ţară, în concediu, şi să se laude cu maşinile second-handieftine pe care reuşeau să le capete, probabil, de la nemţii mai înstăriţi. Maitârziu, după 1989, când s-a văzut că 90% dintre români au preferat laconducerea ţării un aparatcik al partidului comunist, pe dl Iliescu, ampreferat să cred că oamenii nu mai au amintiri, că falsificarea istoriei,practicată în educaţia comunistă din şcoli, i-a făcut să-şi afişeze ura faţă departidele istorice, PNL şi PNŢ. Am crezut călibertatea care- şi făcuse intrarea pe uşa din faţă, în urma unei revoltepopulare care a izbucnit din dorinţa dedemocraţie a poporului român, va rezolva în timp ceea ce o întreagă ţarăcredeam că aşteaptă de patruzeci de ani. Cei douăzeci de ani, cu trecerea lormolcomă şi cenuşie, m-au făcut ca a