În materie de interpretare a unor momente esenţiale pentru istoria noastră recentă, Ion Iliescu e unul dintre „cei care aduc groază“. Afirmaţia nu este una blasfematoare şi, în orice caz, ea nu se adresează celor care, dincolo de orice, îl respectă pe acest personaj fundamentalmente toxic pentru istoria noastră recentă.

Într-o luare de poziţie publică (iniţial formulată pe blogul său, dar având un mesaj masiv preluat în presă), Ion Iliescu avansează predicatele îngrozitoare cu care ne-a obişnuit când se discută despre mineriadele pe care le-a girat: în iunie am avut „o aşa-zisă mineriadă“; minerii nu au venit în Bucureşti cu ştiinţa sa; a fost un acces de civism neaşteptat care a degenerat în cele din urmă în agresiune; venirea minerilor în Capitală nu a fost cauza, ci efectul violenţelor din 13 iunie. În fine – alţii au fost de vină (a se înţelege, sugerează Ion Iliescu, că vinovaţi au fost manifestanţii şi cei care – cu bani şi cu hrană! – i-au ajutat pe „greviştii foamei“). Iliescu uită doar, la 20 de ani de la acele momente tragice pentru democraţia firavă din România, să mulţumească încă o dată minerilor. Poate că de vină e vârsta mai înaintată sau poate că acum nu mai e cool să le mulţumeşti minerilor.

O „emanaţie“ a Revoluţiei din decembrie 89 (şi încă ce emanaţie urât mirositoare pentru democraţia autentică!), dar mai ales bine antrenat la şcoala de bâte şi de doctrină a PCR, Ion Iliescu măsluieşte, în chip evident şi scandalos, adevărul. Nu e, pe de altă parte, surprinzător ceea ce face – liniile sale de interpretare sunt într-o relaţie foarte tensionată cu faptele, dar ele fac sens pentru autorul lor.

Să nu uităm că terorismul hermeneutic nu e inocent! Prin urmare, nici cei care îi îmbrăţişează cauza! În cazul personajului în discuţie, direcţiile de interpretare asumate ortodox şi acum de Ion Iliescu au fost dublate de practică. Întrucât