Niciodată nu mi-am renegat oraşul, doar uneori oamenii de aici. Şi am fost aspru criticată pentru asta. Mi-am zis că sunt plină de prejudecăţi şi că, de fapt, nu mă văd pe mine.

Uneori am crezut că cer mult de la ceilalţi şi că exagerez. Mi-am zis că, de fapt, trăiesc într-un oraş liniştit, cu oameni normali... şi că există într-adevăr excepţii şi probleme care pot fi rezolvate. De ce nu, poate că văd eu lucruri urâte unde nu sunt. Îmi spuneam asta în timp ce călătoream cu tramvaiul. Teoria mea de până atunci fusese spulberată pentru 10 minute cât am stat cuminte pe un scaun lipicios. Lume civilizată, linişte, doar câteva voci mai stridente. Strada părea ca orice altă stradă dintr-un oraş normal. Oameni grăbiţi şi apatici. Nici vorbă de scenele care îmi treceau prin minte când mă gândeam la Brăila ca oraş. Am coborât cu bine din tramvai. După câteva secunde, am simţit că... plouă? Nici chiar, ci doar am simţit că sunt udă pe sapte. Ei bine, după un moment de reculegere mi-am dat seama că eram plină de cafea. Da, cineva îşi aruncase paharul de cafea pe fereastra tramvaiului. Teoria mea de până doar cu câteva minute în urmă fusese iar distrusă. Mă întreb de ce un om şi-ar arunca paharul pe fereastră. Sunt poate multe variante, nu neapărat plauzibile... poate s-a gândit că dacă nu există un coş de gunoi îl poate arunca pe fereastră rapid sau poate că... poate că nu şi-a dat seama de ce face. Mai precis, persoana cu pricina a făcut-o din amuzament şi pentru că aşa a văzut el că se face la noi. În timp ce în alte părţi ale lumii unii plătesc amenzi pentru un şerveţel aruncat la întâmplare, la noi se scuipă pe stradă, se aruncă ambalaje şi chiar... cafele din tramvai.

Prima reacţie a unuia care se trezeşte cu o gumă lipită de pantof ori care era să fie scuipat de un "macho man" este să se enerveze şi să-şi blesteme oraşul cu toată fauna lui. Incident