În Brăila, lipovenilor li se spunea excavatoare cu barbă. La fundaţiile celor mai multe din construcţiile anilor 1960 se săpa cu hârleţul, iar în Brăila numai cu hârleţul, pentru că lipovenii se specializaseră şi munceau în şanţurile pentru fundaţii cu o îndârjire şi o disciplină care pe români mai degrabă îi speria decât îi uimea.

Am făcut o vară practică pe şantierul unei şcoli generale, exact în lunile când săpau la fundaţii lipovenii şi i-am observat. Erau tăcuţi, concentraţi, de o eficienţă care îi confereau formulei ce ar fi trebuit să fie ironice - excavatoare cu barbă - atributele unui perfecţionism profesional. Mă întrebam ce motive aveau lipovenii să sape cu încrâncenarea unora care răzbunau astfel ceva din viaţă, iar răspunsul chiar acesta era: îşi răzbunau condiţia de ruşi care nu se mai puteau întoarce în Rusia şi nici în România nu reuşeau să se simtă acasă.

Bărbaţii îşi lăsau toţi bărbi până în brâu, femeile părăseau rar cartierul Komorofka, al cărui nume amintea de bălţile pline de ţânţari, unde primiseră loc de gospodării, iar munca la fundaţii părea să le fi împlinit un destin. Când terminau cu săpatul, nu continuau lucrul ca zidari, ci plecau pe alt şantier nou, spre altă reţea de şanţuri. Acum o începeau, acum o terminau. Azi îi vedeai înfigând cazmaua între sforile întinse pe ţăruşi şi mâine nu le mai zăreai decât umerii mişcându-se mecanic în groapă. Nu ştiai care-i unul şi care altul.

La leafă, semna şi lua banii pentru toţi şeful de echipă. Dacă voiai să ai lucrarea în grafic, era înţelept să nu te bagi în regulile clanului. Meşterul, care conducea lucrările, mi-a spus că banii erau împărţiţi ulterior conform cu ce ştia şeful despre randamentul fiecărui om şi că puteam fi siguri de corectitudinea lui.

Când s-au înmulţit excavatoarele propriu-zise, s-a consumat şi legenda lipoveanului cu hârleţ şi