Adolescenţa mea, petrecută prin anii 80, într-o Românie cenuşie, comunistă şi foarte tristă, a avut parte de cîteva momente pe care nu le-aş fi uitat nici dacă aş fi locuit în cea mai liberă, bogată şi cosmopolită metropolă din lume. Unul dintre aceste momente unice este legat de Carl Sagan (întotdeauna mi-a plăcut să-i spun numele înainte de a spune că este astrofizician, astronom, cosmolog, scriitor). L-am „cunoscut” prin intermediul televiziunii naţionale (într-o perioadă în care aceasta mai difuza şi altceva decît emisiuni de propagandă ceauşistă).

Aveam întîlnire cu el în fiecare joi seara, undeva după ora 8, cînd mă instalam în faţa televizorului, cu casetofonul în braţe, pentru a-mi înregistra vocea citind subtitrarea filmului (tradus la noi prin “Călătorie în Univers”). Era de înţeles dorinţa mea de a păstra intacte informaţiile serialului, în condiţiile în care accesul la alte informaţii despre lume sau univers practic nu exista. Trăiam un paradox. Pe de o parte regretam amarnic faptul că multe lucruri scăpau încă înţelegerii mele, din punct de vedere ştiinţific. Pe de altă parte aveam senzaţia că mi se deschideau nevăzute porţi şi pentru a păşi dincolo de ele nu era nevoie să am toate cunoştinţele realizatorului, prezentatorului şi omului de ştiinţă Carl Sagan. Trebuia doar să vreau să ştiu. Această dorinţă era cheia de la poarta cunoaşterii, interzisă pe atunci în România într-o mare măsură. Eram foarte emoţionată şi destul de conştientă că din cauza atenţiei pe care o acordam textului pierdeam o parte dintre imagini. Eram însă fascinată de Cosmos, de permanenta legătură dintre Univers şi planeta albastră, de elementele de istorie a pămîntului strecurate în poveste. Mă fascina şi povestitorul, am presupus (nu aveam cum verifica informaţia, eram rupţi de lume complet) că era american doar pentru că în imaginaţia mea aşa trebuiau să arate america