În plină epocă a consumismului, te poţi întreba cine şi de ce ar mai presta muncă în folosul comunităţii şi cine e mai exact responsabil pentru inventarea conceptului.

Ieri. Cu toate că ideea de muncă benevolă a existat sub diferite forme încă de la începutul formaţiunilor sociale, conceptul de voluntariat, aşa cum îl ştim astăzi, a început să prindă formă abia în secolul XX. La finele Primului Război Mondial a apărut o aşa-zisă mişcare de voluntariat, ca un soi de opoziţie morală faţă de ororile războiului şi ca alternativă la serviciul militar obligatoriu. De fapt, iniţiativa era şi o rezultantă destul de evidentă a necesităţii de a reconstrui aşezările devastate de război. Istoricul şi sociologul german Eugen Rosenstock-Huessy este considerat „părintele" voluntariatului, după ce a propus crearea unui „Serviciu voluntar pentru pace". Primul serviciu pentru pace a fost înfiinţat de către elveţianul Pierre Ceresol, în 1920, care a propus iniţierea unei tabere de muncă al cărei scop a fost reconstrucţia unui sat din apropierea oraşului Verdun, distrus în urma războiului. Partea cea mai interesantă legată de această tabără a fost faptul că la ea au participat, de bunăvoie, voluntari din Anglia, Elveţia, Austria, Franţa şi Germania, deci, teoretic, foşti inamici din timpul războiului.

În perioada interbelică, genul acesta de acţiuni a luat amploare, în principiu propulsate de dorinţa tinerilor de a stabili relaţii de comunicare cu cei asemenea lor, din alte state ale Europei. Au luat naştere mai multe organizaţii, cum ar fi British Volunteer Programme, Deutsche Entwiklungsdienst sau US Peace Corps. Nici căderea Cortinei de Fier după cel de-Al Doilea Război Mondial nu a reuşit să întrerupă acţiunea acestor organisme internaţionale. Principala organizaţie care a continuat tradiţia a fost Comitetul de Coordonare al Serviciului Internaţional de Voluntariat