Apariţia pe scena europeană a tandemului David Cameron - Nick Clegg indică un proces mult mai amplu. Ei sunt doar vârfurile icebergului unei schimbări de generaţie care ar putea reinventa relaţia transatlantică.

Articol parte a Dosarului FP "Totul despre noul NATO"

Se spune că într-o zi, Jack Kennedy l-ar fi întrebat pe bunul său prieten Harold Macmillan cam ce cred britanicii cu adevărat despre americani: “Jack, ne considerăm asemeni înţelepţilor greci, care cunosc toate secretele lumii, pregătiţi să vă dăm vouă, romanilor, întreg ajutorul pentru a o conduce”. Anecdota, povestită de John Hulsman într-un articol apărut în prestigioasa revistă ”The National Interest ” în urmă cu exact trei ani, conturează simbolic scenariul şi logica „relaţiei speciale” existentă între Washington şi Londra de atunci şi până astăzi. Rând pe rând locuitorii de pe Downing Street, Nr. 10 şi-au jucat rolul după acelaşi scenariu - „Americanii sunt nebuni; întotdeauna trebuie să fim de acord cu ei pe chestiunile strategice, urmând să le temperăm excesele tactic”, continuă John Hulsman în acelaşi articol.

O schimbare de paradigmă

Alegerile de luna trecută din Regatul Unit par să anunţe însă o reinterpretare pragmatică a „relaţiei speciale” şi o îndepărtare a sa de reflexele tradiţiei fondate de Harold Macmillan. Atât David Cameron, cât şi Nick Clegg aparţin unei generaţii cu un alt fond, cu un registru biografic distinct: ei nu se raportează la epoca Războiului Rece ca la o experienţă fondatoare şi formativă.

Dintre ei, poate cel mai aprig revizionist este Nick Clegg, care se poziţionează fără menajamente diplomatice împotriva „automatismului atlantist”, a tentaţiei de a privi mereu peste ocean, de a se subordona intereselor americane şi de a se mulţumi cu statutul „unui ecou transatlantic al unei muzici stabilite la Casă Alba şi Pentagon”. „Nu cred că Am