Când, în 1993, pledam la Consiliul Europei pentru asumarea de către înaltul for a realizării Memorialului Sighet, am fost întrebată: De ce la Sighet? Şi am răspuns: Pentru că acolo au fost distruse elitele interbelice ale României. Fără această distrugere nu putea să înceapă operaţia de spălare a creierelor, nu putea să fie creat „omul nou“.

Ei bine, în elitele decimate la Sighet s-au cuprins şi cinci dintre guvernatorii Băncii Naţionale a României. Iar eu mă aflu în faţa dvs. nu în calitatea mea de scriitor, ci în aceea de iniţiator al instituţiei de reconstituire a memoriei colective care este Memorialul de la Sighet. Vă rog, deci, la împlinirea celor 130 de ani ai Băncii Naţionale, să-mi daţi voie să vorbesc despre cinci dintre cei douăzeci şi cinci de guvernatori ai istoriei trecute. Cinci, adică o cincime dintre cei care au pierit, înfrânţi, împreună cu civilizaţia pe care o reprezentau, între zidurile închisorii care este astăzi primul Memorial al victimelor comunismului din lume.

Detalii ale represiunii

Nu voi repeta nimic din ce a spus domnul guvernator, care i-a prezentat pe toţi. Voi adăuga doar detalii ale represiunii pe care au suportat-o. Aş vrea să observaţi că această tragică istorie, în logică totalitară, conţine întotdeauna un anumit sarcasm, în orice caz, absurdul se amestecă cu tragicul. Ca să puteţi înţelege, vă voi spune că în ianuarie 1950 a fost dat un decret prin care urmau să fie mutaţi în domiciliu obligatoriu sau în colonii de muncă toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască orânduirea socialistă“. Arestarea se făcea pe bază de liste şi nu urma nici un fel de judecată. În lunile şi anii care au urmat, zeci şi mii de oameni au fost, astfel, folosiţi ca sclavi pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Şi tot în cadrul acestui decret, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, într-o singură noapte, au fost arestaţi