Lumea avea nevoie de încă un film cu Robin Hood cum are un peşte nevoie de o bicicletă medicinală. De ce s-ar mai repovesti un mit arhicunoscut, după ce Bryan Adams şi Kevin Costner i-au bătut ultimul cui în sicriu?

Dintre toate miturile, Robin Hood a fost, cu siguranţă, cel mai uzat, mai stors, mai reinterpretat. Ce-ar mai fi fost de spus? Probabil că intenţia lui Ridley Scott a fost să facă un „Gladiator" redus, ceva similar în spirit şi în intensitate cu câştigătorul Oscarului de acum 10 ani, un tur de forţă plin de cruzime, de sânge şi de agresiune.

Declaraţiile sale promiteau cel mai realist „prinţ al hoţilor" de până acum. Robin Hood ca „the original superhero". Să spunem că momentul nu e tocmai prost de speculat: revolta împotriva privilegiaţilor şi spritul haiducesc plutesc în aer, aşa că de ce n-ar capitaliza Hollywoodul cel ipocrit şi lacom de pe urma lor? Dar, vorba cuiva, chiar era musai să avem un Batman de secolul XXII?

Ridley Scott s-a mai aventurat o dată în epocă, în „Kingdom of Heaven", şi ne-a mai dat ploi cu săgeţi şi lupte epice în „Gladiatorul". De ce să se repete? De ce să mai calce în pădurea Sherwood după ce Mel Brooks a făcut-o deja harcea-parcea? De ce să repovestească un mit arhicunoscut, după ce Bryan Adams şi Kevin Costner i-au bătut ultimul cui în sicriu?

Răspunsul trebuie căutat în scenariul lui Brian Helgeland, care, chipurile, diferă de restul. E un prequel. Ne povesteşte cum Robin Longstride (Crowe) s-a îndrăgostit de Marion Loxley (Cate Blanchett), cum şi-a făcut un inamic din regele John, cum a strâns gaşca de renegaţi şi cum a început să strângă de la bogaţi şi să dea la săraci. Filmul se termină cu insertul „Şi aşa începe legenda". Cu alte cuvinte, din ambiţia stupidă de a lansa o franciză sau cel puţin un sequel, „distracţia" se termină exact atunci când lucrurile încep să devină mai inter