Românii pot fi lideri europeni la înjurat. Nu ştiu cum s-ar putea stabili un astfel de clasament, cum am putea determina că spaniolii sau grecii (mai ales în condiţiile grele actuale) nu înjură mai mult decât noi. În mod sigur, în spaţiul francofon nu se înjură la fel de intens. Avem o pasiune a înjuratului. O facem cu sârg, cu plăcere, cu o constanţă uimitoare care dă întreaga măsură a proastei creşteri, tendinţă care parcă s-a accentuat în ultimii 20 de ani. Cu toate că normal ar fi fost ca, în libertate, în democraţie, în prosperitate materială (faţă de regimul penuriei ceauşiste), procesul să fi fost inversat, buna creştere şi buna cuviinţă să progreseze. Înjurăm orice şi pe oricine, chiar şi pe bătrânii care în curând ne vor părăsi lumea şi ţara. Nu avem nicio limită. În plus, registrul înjurăturilor a evoluat spectaculos, învârtindu-se scabros în jurul componentelor sexuale care par a domina înjurătura românească contemporană.

Ura faţă de preopinent este atât de mare, încât acesta trebuie umilit cât mai profund, categoric, de aceea demnitatea este prima redută care trebuie cucerită. Iar omul înjurat radical, ca la carte, folosind înjurăturile XXX, are demnitatea destabilizată. Este supus tentaţiei de a răspunde în acelaşi registru, egal în aceeaşi mocirlă, în care însă cine devarsă mai mult şi mai cu miez câştigă.

Cu surprindere am constatat că înjurătura urâtă a ajuns un fel de salut între amicii de cartier, cel astfel înjurat nu se supără, dimpotrivă, răspunde şi el cu una identică. Nu degeaba Ibrahimovici a învăţat de la amicul Mutu, pe vremea când jucau împreună la Juventus, nişte înjurături simpatice de mamă. Nu sunt sigur dacă această recrudescenţă a înjurăturilor din ce în ce mai hard nu este datorată şi distrugerii spaţiului urban din România, necivilizării maselor rurale aduse să înlocuiască elita masacrată sau încurajată să părăsească r