Vineri cântă Eric Clapton la Bucureşti, ocazie să îmi amintesc cum am ascultat prima dată Wonderful tonight, dar şi de fata care mi-a deschis urechile. Era mic, la vârsta la care încă puteai să practici visele cu ochii deschişi. Oricum, prea fraged pentru ea. Eram prieteni buni, că soră mai mare deja aveam, iar alt rol nu prea se găsea pentru ea în viaţa mea, nu că nu aş fi îndrăznit, dar nici măcar nu ma ducea pe mine capul la aşa ceva, că doar v-am spus că eram mic. Ne petrecusem câteva săptămâni din fiecare vară a ultimilor ani împreuna, cu dimineţi sfârşite într-o chicoteală înfundată, pe care încercam să o ascundem de urechile pereţilor din casa părinţilor mei. Au fost verile marilor noastre conspiraţii, când ea mă fermeca didactic cu descrieri ale minunatei lumi pe care aveam s-o încep în anul acela, liceul.

În noapte aceea, a intrat în cameră, ca de obicei, „să povestim”. Nu ştiu, poate că până atunci nu s-a întâmplat niciodată ca o lună plină să bată direct prin geamurile camerei mele, poate că, înainte de seara aceea, pubertatea se pierduse pe drum, nu reuşise să mă ajungă. O cămaşă de noapte vaporoasă, mov, transparentă, invizibilă, o altcineva răsărită ca de niciunde să-mi tulbure copilăria. A pus o casetă în Pawasonicul meu, iar ceea ce a urmat e deja poveste, cea pe care v-o spun acum. Am ascultat de zeci de ori piesa de la care a plecat acest text, timp în care nu îmi puteam lua ochii de la sânii ei.

În liceu, ne-am mai văzut când şi când, buni prieteni, cu primii fiori erotici aproape daţi uitării, apoi a venit facultatea.

Într-o toamnă, într-un amărât de troleu bucureştean, galben şi cumpărat la second-hand din ţări ce ţineau la aerul pe care îl respiră, ne-am reîntâlnit. La fel de frumoasă, aceeaşi prietenă, acum chiar mai mare. Câteva zile mai târziu, nu multe, a fost să fie din nou, o invitasem la mine, şi jur că nu avea nimic