Am văzut la TIFF două filme făcute pe acelaşi calapod:

un personaj este povestit în timp fizic. Vedem pe ecran gesturi care se desfac, se descompun într-un timp clar, care „ne acoperă”, „ne ocupă”. Noi trăim trei ore din viaţa concretă, fără perdea a unui personaj. „Aurora” de Cristi Puiu şi „Felicia, înainte de toate” de Rădulescu&deRaaf. Înaintemergătorul acestora este filmul „Poliţist, adjectiv” de Porumboiu.

Mărturisesc că anul trecut, la Porumboiu, am rămas înmărmurit în faţa timpului trecînd ca un tren personal pe ecran. Anul acesta, deja m-am obişnuit.

Ce avem de fapt?

Este tendinţa simplă de a opune o poveste împotriva fast-foodului cinematografic-televizoman. De a lupta cu ochiul spectatorului deformat de stimuli care mai de care mai aprinşi, nebuni, gen MTV.

Ce mai avem?

Povestea unui personaj relatată în timp dureros de fizic. Avem un poliţist, în Porumboiu, mîncat de o problemă de conştiinţă. Avem un criminal, în Puiu, cu gesturile lui maniacale. Avem o femeie care are răbdare cu cei din jur, atît de multă răbdare, că-ncepe să devină invizibilă.

Ce avem în final?

Viorel din Aurora împuşcă şi se predă Poliţiei. Poliţistul din Porumboiu are o discuţie cu şeful şi îşi calcă pe propria conştiinţă şi criză. Felicia lui Rădulescu izbucneşte într-o criză de draci şi apoi, mama îi dă o ciorbiţă. Toţi intră cu capul „la cutie”.

Este de spus că nu sînt primii care dilată timpul şi pupila spectatorului. Nick Cave&PJ Harvey au făcut la fel în Henry Lee. E vorba de clip muzical. E vorba de Fassbinder în film. Personaje urmărite crud cu camera. Montaj invizibil aproape, făcut pe cadre lungi.

Dar nu lucruri tehnice aveam dorinţa să spun. Ci faptul că timpul este un mare personaj. Timpul e una cu personajul. Uite-l frămîntat, interior şi anost în Porumboiu. Uite-l maniacalizat, mecanic, ambiguu la Puiu. Uite-l