“După ce-am isprăvit cu crăpelniţa de la cantină, împingem la perete mesele de lemn şi băncile lungi. Când şi când ni se permite să dansăm aici sâmbăta până-n noapte la douăsprezece fără un sfert. După care punem totul la loc. La douăsprezece fix din difuzorul curţii răsună imnul rusesc, moment când fiecare trebuie să fie iar la el în baracă. Sâmbăta rachiul din sfeclă de zahăr îi binedispune pe soldaţii de pază, şi degetul apasă iute pe trăgaciul armei. Dacă duminica dimineaţa se-ntâmplă ca vreunul să zacă mort în curte, asta se cheamă: încercare de evadare. Faptul că a trebuit să fugă prin curte, în chiloţi, la latrină, fiindcă maţele subţiate nu mai digeră supa de varză – asta nu-i o scuză”.

“Când mortul nu-i un cunoscut personal, nu vezi în treaba asta decât câştigul. Să-i scuturi pe morţi nu-i ceva rău, în cazul opus cadavrul ar proceda cu tine la fel şi tu i-ai permite-o. Lagărul e-un univers practic. Nu-ţi dă mâna să te sfieşti şi să te-nfiori. Acţionezi cu o indiferenţă stabilă, poate cu-o satisfacţie descurajată. N-are nimic de-a face cu bucuria răutăcioasă. Eu aşa cred: cu cât sfiala de morţi devine mai mică, cu-atât mai mult te-agăţi de viaţă. Şi cu-atât eşti mai dornic de orice amăgire. Cauţi să te convingi că cei ce lipsesc au ajuns doar într-un alt lagăr. Ceea ce ştii, nu-i valabil – tu crezi opusul. Ca şi tribunalul pâinii, scuturatul morţilor nu cunoaşte decât prezentul, dar nu acţionează cu violenţă. Totul se desfăşoară obiectiv şi paşnic”.

Texte din cel mai recent roman al Hertei Müller, Leagănul respiraţiei, publicat la Editura Humanitas. Mai multe fragmente din cartea laureatei cu Nobel, în Corso, despre care am mai povestit.

Mâine, la Timişoara, revista lansează un supliment special, care conţine un interviu în exclusivitate cu scriitoarea, alături de o serie inedită de fotografii şi mărturii despre Herta Müller. “Cine s-a mir