(Apărut în Dilema, nr. 281, 19-25 iunie 1998)

Fantasme cioraniene

Voi dezvolta cîteva idei personale în legătură cu problema culturilor mici şi cu ceea ce eu văd ca avantaje ale lor, dar şi, desigur, ca dezavantaje.

Emil Cioran discuta în legătură cu România, foarte franc, chestiunea culturilor mici, în Schimbarea la faţă a României (în 1936, în faza celei mai frenetice adeziuni la "dreapta"); visînd o trezire a ţării din somnul ei geologic, din fatalismul ei mioritic, din neantul ei, Cioran spunea la un moment dat că România e o "Spanie fără Don Quijote", asumîndu-şi implicit, aş zice eu, rolul unui Don Quijote român, sui-generis. Un Don Quijote care, în lipsa unei tradiţii pe care s-o reînvie, îşi proiectează fanteziile eroice în viitor, imaginînd o Românie fanatizată, delirantă, cuceritoare, fie şi numai în Balcani, unde şi-ar transforma avantajul demografic faţă de greci, bulgari, sloveni, sîrbi, croaţi, într-o dominaţie imperială. Cultura română îi apărea lui Cioran ca o cultură tragică, dublu tragică de fapt, mică şi lipsită de o reală tradiţie şi care ­ îşi dădea el seama ­ nu ar putea niciodată, chiar dacă ea "s-ar schimba la faţă", să rivalizeze cu culturile ţărilor mari. El se resemnează deci cu ideea unei Românii cu o cultură intermediară, ca un fel de Spanie. Evident, culturile mari sînt culturile occidentale pe care le cunoaştem, cea franceză, cea germană, cea engleză şi acestea nu pot fi luate drept model. Spania, da.

Las la o parte, după dezminţirile pe care le-a adus istoria fantasmelor microimperialiste ale lui Cioran, caracterul absurd al profeţiilor lui, spre a reţine ideea că în competiţia dintre culturi există culturi mici, tragice, fără şanse, culturi relativ mici, ca a noastră, cu şanse de a deveni intermediare şi culturi mari, care sînt supuse însă legilor ineluctabile ale decadenţei.

Odată spulberat visul său din