Analiştii economici, în copleşitoarea lor majoritate, spun că în vremuri de criză nu este bine din punct de vedere economic şi nici înţelept din punct de vedere bugetar să te atingi de impozite. Le laşi aşa cum sunt şi te lupţi cu recesiunea prin injecţii monetare sau investiţii publice. Oamenii de afaceri sunt de părere - desigur, din punctul lor de vedere - că nimerită este chiar reducerea fiscalităţii, această reducere urmând a-i stimula să investească şi, în acest fel, având a se combate încetinirea activităţii economice.

În calea teoriilor se interpun, de regulă, situaţii-limită privind neonorarea obligaţiilor bugetare (înainte de toate, salarii şi pensii), în condiţiile restrângerii încasărilor bugetare din cauza crizei. Şi răspunsul autorităţilor fiscale la aceste situaţii-limită este, în general, majorarea impozitării, fie în clar, fie prin diferite formule şi stratageme. Există şi contexte complet nefavorabile, în care, din incompetenţă sau pur şi simplu din delir, criza te prinde pe picior greşit. Respectiv, cu o economie marcată de supraconsum, recesiunea neputând fi combătută cu stimularea consumului sau cu reducerea fiscalităţii. În pragul crizei, România s-a aflat exact într-o asemenea situaţie.

În mare însă, a nu te atinge de fiscalitate în vremuri de criză - dacă din diverse motive nu poţi s-o reduci - nu înseamnă câtuşi de puţin a nu încerca o rocadă în interiorul acesteia, care să se potrivească situaţiei specifice în care se găseşte economia. În ciuda ajustării rapide şi masive pe care a operat-o criza, economia din România suferă grav, în continuare, de supraconsum. Supraconsum în raport cu posibilităţile economice, şi supraconsum în raport cu producţia. Criza a diminuat consumul, îndeosebi prin slăbirea posibilităţilor economice, fiind vorba în special de blo---carea creditării, cea care a generat până acum consumul. Dar, în raport