Copiii îşi privesc părinţii ca pe nişte „purtători de portofele“, şi asta pentru că adulţii i-au obişnuit să nu le refuze nimic. Mânaţi de intenţii bune, părinţii le cumpără copiilor din ziua de azi cam tot ce-şi doresc. Obiceiul le face micuţilor mai mult rău decât bine.

Cum abordaţi subiectele sensibile

Fericirea ne face mai egoişti

În urmă cu câteva zile, o mamă povestea într-o postare publicată pe portalul smartwoman.ro că fiul ei, Dănuţ, care n-a împlinit încă nouă ani, îşi doreşte mai presus de orice un telefon mobil. Deşi e abia în clasa a II-a, băieţelul a rămas „de căruţă" printre colegii lui, dintre care doar „tocilarii" nu au încă un telefon la purtător.

Părinţii au reuşit să-i amâne lui Dănuţ îndeplinirea dorinţei - i-au explicat că nu sunt bani, că au alte priorităţi, că îi vor cumpăra un telefon când va fi mai mare şi îşi va permite să plătească şi factura. Dănuţ a aşteptat telefonul de la Moş Crăciun, de la iepuraşul de Paşte, cadou de 1 iunie. Nu l-a primit.

Mama recunoaşte că nu e vorba neapărat de cheltuiala în sine, ci de multe temeri ce o încearcă atunci când se gândeşte că fiul ei ar avea un telefon pe mână. Acesta poate atrage atenţia, iar un copil mic e o pradă uşoară. În plus, s-ar putea ca telefonul să-l distragă pe Dănuţ de la ore. Părinţi sau nu, utilizatorii de internet care şi-au spus părerea s-au împărţit în tabere antagoniste.

„Să aibă copilul meu ce n-am avut eu"

„Mi-am promis că o să-i ofer copilului meu mai multe decât am avut eu şi nu am de gând să-l las cu ochii în soare mai ales de Crăciun şi de Paşte."

„Snobism, sorry! Un copil în clasa a II-a nu are nevoie de telefon. Am doi copii, de 23 şi, respectiv, 25 ani, şi le-am cumpărat celulare abia la 15 şi, respectiv, la 17 ani. Responsabilitatea lor era să plătească jumătate din costuri, aveau treburi în casă pentru care primeau o sumă