„Să spui oamenilor ceea ce trebuie să citească este de regulă inutil sau dăunător, căci adevărata apreciere a literaturii e o chestiune de temperament şi nu se învaţă. Dar să spui oamenilor ceea ce nu trebuie să citească e o altă poveste...“ Vorbele îi aparţin lui Oscar Wilde. Îi răspunde, în termeni foarte asemănători, Virginia Woolf: „Singurul sfat pe care poţi să-l dai cuiva în ce priveşte lectura este să nu accepte nici un sfat, să urmeze, dimpotrivă, propriile sale instincte, să utilizeze propriile sale facultăţi, să tragă propriile sale concluzii“. Nu alta este opinia, peste ani, a unui romancier contemporan, Hector Bianciotti: „Nu formezi un cititor altfel decît deschizîndu-i uşile bibliotecilor, facilitîndu-i accesul la tot felul de cărţi. Un cititor se formează singur. Te naşti scriitor aşa cum te naşti arhitect sau blond“.

Tentaţia e mare să tragi de aici concluzia că o pedagogie a lecturii este iluzorie. Mai utilă ar fi, s-ar zice, o pedagogie negativă. Regretatul Costache Olăreanu scria, acum exact zece ani, un text despre „Arta de a te feri de cărţile proaste“. În fapt, era vorba de proiectul unui „manual“ destinat celor „nedeprinşi cu lectura şi neduşi la bibliotecă“ şi care i-ar fi învăţat cum să diagnosticheze şi cum, apoi, să ocolească opurile mediocre şi producţiile de joasă speţă. Proiect, totuşi, de o mare naivitate: cum să înveţi pe cineva să distingă cărţile proaste, dacă nu are apetenţă pentru lectură şi dacă nu i-ai format gustul pentru cărţile bune? Ne întoarcem, astfel, în punctul de plecare. E foarte greu să obligi pe cineva „să pună mînă pe o carte“. Există oameni complet opaci la lectură (din diferite considerente: sociale, economice, temperamentele etc.) şi al căror bagaj „cultural“ se reduce, în cel mai bun caz, la înghiţirea silnică a manualelor şcolare. Alţii, numeroşi, se limitează la o lectură pragmatică, la cărţi necesare