Medicamentele care tratează boala pot da reacţii adverse puternice, însă întreruperea tratamentului creşte riscul de recidivă.
La o lună de la declanşarea bolii, Adriana nu reuşea nici să se mai întoarcă singură în pat de pe o parte pe alta. Nu se mai putea hrăni şi spăla singură. Stările de rău, oboseala şi durerile de articulaţii pe care le resimţea ca pe nişte arsuri au făcut-o total dependentă de ajutorul familiei. Adriana a ajuns la Spitalul Colentina din Bucureşti şi, până la aflarea diagnosticului, a fost suspectă de o mulţime de boli. „Cel mai rău a fost când am început tratamentul, pentru că am luat cortizon şi, în două săptămâni, mi se umflase foarte tare faţa. Eram desfigurată", spune tânăra de 31 de ani.
Deşi era foarte obosită, nu putea adormi. „Este foarte greu să te reîncadrezi social din noua perspectivă. Cei din jur nu înţeleg ce se întâmplă cu tine, iar tu nu mai faci faţă la fel de bine îndatoririlor. Uneori arăţi perfect, dar te simţi îngrozitor", mai spune Adriana.
„Nu-mi place să spun că sunt bolnavă"
După 4 ani de tratament cu cortizon şi un antimalaric ce previne coagularea sângelui, simptomele bolii s-au atenuat considerabil, chiar dacă durerile de articulaţii o mai chinuiau din când în când. Mulţumită de rezultate, dar speriată de efectele adverse ale cortizonului, Adriana a renunţat la medicamente şi îşi face analizele o dată la trei luni. „Deja am osteopenie (n.r. afectarea uşoară a osului care creşte riscul de osteoporoză). Am decis să-mi schimb concepţia despre viaţă. Când simt că nu mai pot, spun tot şi dincolo de asta nimic nu mai contează. Am devenit lacto-vegetariană şi fac mişcare", spune tânăra, care până să se îmbolnăvească era foarte axată pe carieră, pe diplome şi masterate. „Boala nu trebuie considerată boală. Eu îi spun lupus. Nu-mi place să spun că sunt bolnavă. Sunt o persoană care trebuie să se odih
