Zilele trecute, Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan a deschis porţile Episcopiei Ortodoxe Române din Roma, o adevărată oază de pace de lângă oraş, pentru a primi câteva sute de români veniţi de la Torino, Piacenza, Trento, Latina şi, fireşte, de la Roma. Prilejul? Cea de-a II-a ediţie a Festivalului Bucuriei. Două zile de serbări, cântece şi recitare de poezie, "mai ales pentru tineri şi copii", a ţinut să sublinieze preasfinţia sa. "Cu prilejul acesta lansăm şi <>,, că doar în regiunea Lazio (Roma, Latina, Viterbo, etc) sunt în jur de 240.000 de români rezidenţi legali", a continuat preasfinţitul. După părerea domniei sale, în toată Italia numărul românilor trebuie să se apropie de două milioane. "Şi încă vin oamenii, înca vin, fiindcă nu au ce să facă acasă. Puţinii care s-au intors în Romania acum vin înapoi, in ciuda crizei", încheie domnia-sa.

Criza insă, pentru biserică, a avut şi un efect pozitiv - oamenii vin mai des la slujbe, au nevoie de sprijin, de solidaritate, fiindcă "e greu şi în Italia, şi mulţi şi-au pierdut locurile de muncă".

Preoteasa Veronica Ursachi de la Piacenza, profesoara de muzică a copiilor, îmi spune că biserica este singurul pilon care să mai închege identitatea românilor. "Altfel copiii noştri şi-ar pierde rădăcinile", îmi spune, "E trist".

Traversez parcul sub umbrelele verzi ale pinilor maritimi şi mă opresc lângă Ana, 10 ani, sosită în Italia când avea doar 3, şi Teodor, 12, care nu mai ţine bine minte dacă avea 6 sau 7 ani când a venit. Copii frumoşi, cuminţi, îmbrăcaţi în costume naţionale. Tocmai au cântat şi acum stau pe bancă la umbră.

"Voi mai vorbiţi româneşte?", îi intreb. Da, da, îmi fac amândoi semn cu capul, zâmbitori. "Şi italieneşte?" Sigur, dau şi mai tare din cap. Ana îmi spune că acasă vorbesc româneşte dar că între ei