O sută de ani de la naşterea mea. Nu, nu mai sunt viu. Am dat ortul popii de mult. Să tot fie douăzeci de ani. Dacă nu cumva douăzeci şi cinci. Poate treizeci. Oricum, n-are importanţă. Dovadă că mă interesează încă viaţa, din locul în care mă aflu acum, îmi arunc adesea privirea asupra celor ce se petrec pe pământ. China, cea mai mare putere a lumii, se încăpăţânează să aplice în continuare principiul: o singură ţară, două sisteme, adică ideologie comunistă şi economie capitalistă. Ce-o fi în capul ei?!
Cât priveşte România, ţara în care m-am născut, a început în fine să dea roade legea lustraţiei. Andreea Pora, de la revista 22, susţine, în ciuda vârstei înaintate, o conferinţă de presă la fan-clubul care-i poartă numele.
Ia te uită, în satul meu natal, e mare sărbătoare! Te pomeneşti că... Nu, n-are nici o legătură cu mine. S-au împlinit patruzeci şi cinci de ani de când a fost desfiinţată şcoala. Trăiam pe vremea aceea. Atunci am vrut prima oară să mor şi chiar am murit puţin. Revenind cu picioarele de pe pământ, simt nevoia să spun că este şi moartea bună la ceva. Murind, am aflat ceea ce nu prea ai cum să ştii, câtă vreme trăieşti, că nu este mare scofală să mori. Este ca şi cum ai ieşi într-o zi friguroasă din casă. Numai că ieşi din viaţă. Un singur pas îţi trebuie, unul, atât. L-ai făcut şi, gata, simţi cum ţi se face frig.
D-aia se şi desprinde sufletul cu atâta greutate de trup.
N-o să vă vină să credeţi, dar, plecând de pe pământ, părăsindu-i pe ai tăi, ţi se face din prima clipă dor de ei şi de locurile pe care le-ai lăsat în urmă, ca şi cum ai fi murit de o mie de ani.
De fapt, clipa aia a trecerii pragului ce desparte viaţa de moarte, chiar atâta pare să dureze, o mie de ani. Cam cu atât îmbătrâneşti cât faci pasul.
Nu te-ar apăsa nici o greutate, n-ai simţi nici o durere dacă n-ar veni şi amintirile dup
