Că ideologiile afirmate de partidele româneşti sunt greu de identificat în acţiunile pe care le întreprind este demult ştiut şi aproape că am renunţat să le-o pretindem. Mai aşteptăm încă, şi uneori reuşim să identificăm, un anumit grad de coerenţă a acţiunilor şi a luărilor de poziţie. Dacă nici această minimă condiţie nu este respectată, chiar nu înţeleg raţiunea de a exista a unui partid. Asta, dacă exclud bunăstarea propriilor membri.
În această postură se situează, tot mai evident, recent-înfiinţata Uniune Naţională pentru Progresul României. Titulatura, descinsă direct din Caragiale („scopul societăţii este ca România să fie bine şi tot românul să prospere"), este expresia pură a lipsei de ideologie. Am auzit că se defineşte a fi un partid de stânga, dar nu mi-e clar ce ar avea de-a face stânga cu apărarea privilegiilor unei caste, anume cea militară (mă refer la opoziţia ministrului Apărării faţă de diminuarea pensiilor speciale). Este evident că singura raţiune a adoptării acestei poziţii o constituie respectul deosebit de care se bucură acest corp social din partea opiniei publice (pe ce se bazează acest respect merită o discuţie aparte, cât de curând) şi încercarea de a capitaliza acest respect.
Mai departe, membrii UNPR ţipă ca din gură de şarpe că nu acceptă diminuarea pensiilor mici. De ţipat, ţipă, dar la guvernare rămân. Mai nou, liderul pseudopartidului zice că, dacă tot se micşorează pensiile, măcar să fie pe termen determinat. Asta-i ca femeia virtuoasă care la început se declară ultragiată, cum că ea nu se pretează la aşa ceva, după care zice că... măcar să fie cu lumina stinsă.
Ultima găselniţă a partidului oamenilor cu simţ de răspundere este că ei vor fi prezenţi în sală în momentul votului la moţiunea de cenzură, dar se vor abţine. Cu alte cuvinte: „Daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica; o
