Premierul Emil Boc este dotat cu o capacitate remarcabilă de a se transborda în realităţi paralele.

Efectele sunt contagioase şi conduc la o realitate confecţionată aleatoriu, în care dl Boc crede şi se luptă s-o impună ca unica autentică. Ascultându-l cum declamă tot soiul de aserţiuni într-un limbaj aparent coerent, dar desăvârşit ilogic, ai sentimentul unei apariţii ciudate, a cuiva căzut din lună sau prelins din paginile unei poveşti SF cu marţieni. Dacă te-ai supăra pe dl Boc, eventual până la reacţia extremă a apelului la par, ar însemna să tratezi cu mijloace primitive graţia inofensivă a unei fiinţe poposite la tine acasă din te-miri-ce ceruri. Pentru că asta este, în esenţa esenţelor lui, dl Boc: un mesager. Misiunea de cărăuş a mesajelor altora i-a redus părerile personale la nivelul unor interjecţii sau vocative şoptite.

Adevărul personal nu-i provoacă o minimă delectare dlui Boc. E setat în schimb să se bată ca şi leul în turbare pentru adevărurile celorlalţi. Amestec de militărie căzută din pod şi fanatism predispus la jertfe supreme, dl Boc este antrenat să creadă nu în ceea ce vede dânsul, ci în realităţi impuse de condiţia sa de etern subordonat. Nu le înţelege întotdeauna, dar le susţine public cu un discurs ritos ce sugerează dârzenie, loialitate, neclintire. Dl Boc îl adoră pe dl Băsescu, deşi a aflat că reciproca e negociabilă. Îi poartă mesajele cu o devoţiune mistică şi cei care se opun preşedintelui şi comilitonilor acestuia sunt trataţi de dl Boc ca nişte nemernici trădători de ţară. Simţi în dăruirea dlui Boc până spre everesturi emoţionale interzise cardiacilor o integrală pierdere a instinctului de conservare.

Personal, am mai spus-o, mi-e milă de dl Boc. Aş vrea să-i exprim compasiunea pentru robotirile sale, pentru transformarea sa într-un politician de ultimă folosinţă, pentru sinuciderile repetate pe altarul naţiunii ne