Ea încearcă să se ridice, sprijinindu-se în baston, din fotoliul adînc, acoperit cu o cuvertură de lînă. La jumătatea drumului, cade însă înapoi şi se înfundă în pernele fotoliului: na, drăcie! – oftează, zîmbind, bătrînica.

– Stai, stai aşa! – intervine el. Îţi aduc eu, ce vrei?

– Nu, lasă, mă duc eu, nu te deranja! – îl opreşte ea din drum, reuşind să se ridice în picioare.

– Mă duc eu, ţi-am zis! Stai, te rog, jos – o aşază el, cu grijă, în fotoliu. Ce vrei?

– Voiam să-mi fac o cafea... – spune ea cu voce mică. Dar nu trebuie să te deranjezi, pot să-mi fac şi singură...

– Fac eu, stai liniştită! Aşa mai fac şi eu puţină mişcare... – zîmbeşte bătrînul şi porneşte spre bucătărie.

După cîteva minute se întoarce cu un pahar de apă pe o tavă:

– Poftim! – îi aşază el curtenitor tava în poală.

– Mulţumesc – îi răspunde ea – dar ţi-am spus, nu trebuia să te deranjezi...

Bea cu înghiţituri mici din paharul de apă şi-l ia de mînă pe soţul ei, care se aşezase între timp pe canapeaua alăturată. Îşi zîmbesc fără a scoate nici un cuvînt.

A. şi V. şi-au sărbătorit acum cîteva zile aniversarea a şaizeci de ani de căsătorie. Mă uit la ei şi realizez că ceea ce văd este, probabil, iubire în stare pură. Nu prea ştiu ce-i aia, dar, privindu-i, încerc să-mi imaginez. Şi-au spus tot ce aveau de spus, îşi cunosc gîndurile înainte ca acestea să prindă formă în mintea lor, nu mai au alte dorinţe.

Comunicarea nu mai trebuie să comunice nimic, nu mai trebuie să facă eforturi retorice, să se bucure de reuşite sau să acumuleze frustrările eşecurilor. Tot ce mai spun sau fac este, de fapt, expresia acestei iubiri în stare pură, neatinsă de gînduri ascunse sau vise neîmplinite. Orice ar face sau ar spune, oricît de inutil sau, uneori, de penibil ar putea fi, nu mai are nici un sens propriu în afara gestului comemorativ de contemplare s