Ca să înţelegi ce se întâmplă în România nu este nevoie să fii la curent cu ultimele evoluţii politice sau economice interne. Evenimentele politice evoluează pe coordonatele minciunii şi interesului, iar cele economice pe axa neputinţei. Cei care comentează sunt, se ştie, ori bugetari sau pensionari care atentează la securitatea bugetului de stat cu o nesimţire fără limite, ori vânduţi intereselor mogulilor, ori de-a dreptul naivi, imaginându-şi că persoana care are pâinea şi cuţitul nu este surdă şi le aude suspinele. Uitam! Ori comunişti (am văzut un comentariu din ăsta chiar ieri).
Imaginea reală a României este dată însă de spectacolul străzii, de oamenii care mai încearcă să se comporte de parcă viaţa lor ar sta sub semnul normalităţii, nu al dezastrului iminent, de parcă viitorul chiar va mai veni pentru ei într-o formă acceptabilă. Am încercat dimineaţă să fac un exerciţiu de imaginaţie (spun de imaginaţie, deşi evidenţa sărea în ochi). Am încercat să ghicesc ce drame ascund oamenii pe care îi vedeam, în metrou sau pe stradă, analizându-le modestia veştmintelor, tristeţea privirii, umerii încovoiaţi nu neapărat de ani sau de greutatea bagajelor. A fost ca şi cum fiecare om întâlnit purta în spate povara unei drame. Poate a casei, pe care simţea că o va pierde în curând, poate a părinţilor pe care nu-i mai poate ajuta, poate a copilului pe care nu-l mai poate susţine, poate a familiei care depinde de banii câştigaţi de el. România este o ţară tristă. Asediată. O ţară în care totul a devenit relativ. Chiar şi ziua de mâine. Sau mai ales ziua de mâine…
Poate că exerciţiul acesta al „trecerii printre oameni” ar trebui să-l facă toţi politicienii de la putere. Ar trebui să lase deoparte România din statistici, România abstractă care oricum va supravieţui crizei, fiindcă, nu-i aşa, o ţară nu poate intra în faliment, România aceea pe care visează X sau
