În ultimul timp mi se întîmplă un lucru ciudat: tot mai mulţi taximetrişti (păstrînd proporţiile – au fost doi pînă acum, dar mie mi s-au părut destui…) îmi mărturisesc că… au vorbit cu Dumnezeu. Să fie vremurile de vină (criza, bat-o vina…) sau meseria lor mai liberă, care îndeamnă la visare, filozofie sau, de ce nu, la experienţe transcendentale?
Cert e că, într-o seară, prin zona Pieţei Rosetti, mă urc într-un taxi aparent obişnuit. Dintr-una-ntr-alta, urmînd şirul banalităţilor obligatorii, mă trezesc că şoferul spune, deschis şi direct: „Ştiţi, eu vorbesc cu Dumnezeu.“
Prima reacţie a fost una de frică: am avut tentaţia să-i spun că m-am răzgîndit şi merg undeva mai aproape. După care, m-am gîndit că ar bate la ochi şi am rămas în maşină, adoptînd o altă tactică de supravieţuire cu persoane pe care nu ştii cum să le iei: tăcerea aprobativă. Omul vorbeşte şi tu mai dai din cap complezent, din cînd în cînd. Sună insensibil, dar nu e aşa în realitate: în timp ce el vorbeşte şi tu taci, începi să devii interesat şi complezent de-a binelea.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu
Înapoi la taximetristul „meu“: din poveştile lui reieşea că Dumnezeu îi spune direct ce să facă. Şi nu oricum, ci şi arătîndu-i-se. Vorbise despre aceasta cu mai mulţi preoţi, care îi certificaseră viziunile. Mai mult de atît, ce vedea lua în serios: de pildă, cunoscuse o fată, cu care ar fi vrut să se căsătorească. Dar în viziunile lui i se arătase că nu ar fi lucrul cel mai indicat. Aşa că acum era într-o mare dilemă: se înţelegea bine cu respectiva, păreau că se potrivesc. Şi totuşi…
Nu pot să nu îmi amintesc de filmul Stranger than Fiction (Marc Foster, 2006), în care eroul (Will Ferrell) auzea, în cap, mereu o voce care îi spunea ce urmează să facă. Desigur, în film s-a observat că, de fapt, n
