Peste stîncile şi marea Thassos-ului se aşternea zîmbitoare şi veselă, ca de obicei, vara. Timpul începuse parcă să se prelingă molcom, iar clipele prăjite de soare ne induceau o stare de acalmie asfixiantă. Pentru a frînge această acedie pernicioasă, ne-am scuturat de nisipul fierbinte şi ne-am aruncat în barcă, pornind într-o călătorie iniţiatică prin nemărginitul mării (apeiron). Personajele simpozionului nostru (syn=împreună+pino=a bea) sînt: Eu (Cr.), apăsînd acceleraţia bărcii, Clement (Cl)., cu privirea priponită nostalgic înapoi, de-a lungul siajului, Mihai (M.), încercînd să echilibreze barca cu butoiaşul de vin, şi Ion (I.), cu privirea filosofală aţintită la orizont spre acel punct imaginar al nemărginitului, unde se împreunează cerul cu marea. La un moment dat, după ce am pierdut noţiunea timpului, rătăcind prin apeiron-ul mării, am aruncat ancora, ne-am umplut paharele şi am purces la acest simpozion de-a dreptul insolit.

Cr.: Dragi sympotes, pentru că ne aflăm ancoraţi în largul mării ca un punct infim, suspendat parcă atemporal în infinitul ei, vom vorbi despre timp şi clipă. Marele Aristotel defineşte genial raportul dintre timp şi clipă: timpul este numărul mişcării (număr în sensul de numărare, adică cel care măsoară mişcarea), iar clipa, acum-ul (to nyn), cum o numeşte el, este cea care îl defineşte, care-l determină pentru că îl împarte în cele anterioare şi în cele posterioare. Raportul dintre timp şi clipă se aseamănă, conform lui Aristotel, cu cel dintre linie şi punct (stigme). Clipa atinge timpul, îl marchează, îl stigmatizează, aşa cum punctul stigmatizează linia. Clipa frînge monotonia timpului, aşa cum punctul fragmentează obositoarea desfăşurare a liniei. Clipa, momentul, prezentul, vremea! Răscumpăraţi vremea (kairos), că zilele rele sînt, ne spune Scriptura, sau, la începutul Liturghiei, diaconul rosteşte vremea este a face D