O nesimţire, asta a fost absenţa Cabinetului Boc de la citirea în Parlament a textului moţiunii de cenzură. Atitudinea accentuează că nu-l interesează nici Opoziţia, nici România ieşită zilnic în stradă, nu-l preocupă decât ce gândeşte şi ordonă şeful său suprem. Cel care-l va stoarce până la capăt, aruncându-l apoi ca pe o coajă de lămâie, probabil pe la toamnă, dacă moţiunea nu va trece sau strada nu se va radicaliza.
Scapă însă atenţiei momente dintr-o acţiune concertată, menită să-i asigure lui Băsescu un piedestal excedând atribuţiilor sale constituţionale. Consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu ne anunţă că “preşedintele Băsescu e singurul care ne poate trece prin deşert”, ca şi cum nu politica impusă de el ne-a dus în deşert. Alt consilier prezidenţial, Peter Eckstein Kovacs, ştie el că “acum nu se pune problema remanierii”, deşi Preşedinţia nu are nici o prerogativă în fixarea datei remanierii. Însuşi Traian Băsescu zice că el, “ca şef al statului”, vrea “să guverneze”, deşi în România, constituţional, preşedintele nu-i şef al statului şi nici nu guvernează.
Astea nu-s simple derapaje lingvistice. Ele atestă încrâncenarea cu care se vrea impunerea unui regim autoritar, a voinţei unui singur om. Iar acest proces nedemocratic a pornit de mult, de la începutul anilor ’90, când, ieşind în calea unor coloane de grevişti, pe Bd. Dinicu Golescu, ministrul de atunci al transporturilor, Traian Băsescu, s-a stropşit la ei: “Îmi bag p... în sindicatul vostru!”.
