Societatea germană a adoptat-o pe Angela Merkel de o manieră puţin previzibilă, la începutul carierei sale politice. De la presă, pînă la omul de pe stradă, germanii îi spun astăzi Mutti; cum ar veni, în dulcele nos-tru grai moldav, Mămuca. Apelativul îngemănează nuanţe afective pozitive şi trimite la o autoritate care, chiar şi atunci cînd se exprimă restrictiv-punitiv, rămîne fun-ciarmente binevoitoare.
Desigur, s-au găsit şi cîrcotaşi care să susţină că acest mod de adopţiune a unui politician, de către opinia publică, are şi părţi rele.
În primul rînd, este o un semnal îngrijorător de infantilizare a electoratului. Democraţia presupune un public matur, care nu-şi pierde "uzul raţiunii", lucid, pornit în permanenţă să chestioneze şi să pună sub lupă, să ţină sub control, acţiunile politicianului, în principal ale aceluia pe care l-a mandatat la guvernare.
Un public infantilizat, sedus, adormit de farmecele reale sau doar imaginate ale politicianului aflat în poziţie de autoritate, care-şi ia pe umeri sarcina "de a salva naţiunea" este detrimental democraţiei; iar acest lucru nu-l ştie nimeni mai bine decît Germania.
Reacţia calină faţă de Angela Merkel intrigă cu atît mai mult cu cît în celălalt punct cardinal al spaţiului germanic, Anglia, modelul reuşitei, la feminin, încununat de sprijinul public, s-a impus sub apelativul "Doamna de Fier!" Nimic mămos, după cum se poate cu uşurinţă băga de seamă!
Prin părţile noastre de lume, apelativul de adopţiune al "politicianului ocrotitor" este Tătucul. Construcţia politică s-a născut în spaţiul politic al URSS, în teritoriul limbii ruse, relativ tîrziu, în istoria bolşevismului.
Imaginea şi apelativul tătucul au fost construite în jurul lui Stalin, în condiţiile severe ale celui de-al II-lea Război Mondial, cînd dictatura stalinistă a primit o nesperată legitimare din partea popul
