Ne aflăm într-o perioadă prelungită de tranziţie internaţională, care a început cu peste două decenii în urmă, odată cu sfîrşitul Războiului Rece. Epoca rivalităţii strategice dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a făcut loc uneia în care SUA deţineau mai multă putere decît oricare alt stat şi s-au bucurat de un grad de influenţă fără precedent.

Momentul unipolarităţii americane a făcut loc apoi unei lumi pe care o putem descrie ca non-polară, în care puterea este distribuită între aproximativ 200 de state şi zeci de mii de actori non-statali, de la Al-Qaeda la Al-Jazeera şi de la Goldman Sachs la Naţiunile Unite.

Dar ceea ce distinge epocile istorice este mai puţin distribuţia puterii şi mai curînd ordinea, atît la nivelul relaţiilor interstatale, cît şi în interiorul statelor. Ordinea nu apare de la sine; ea este rezultatul eforturilor conştiente ale celor mai puternice entităţi din lume.

Deşi SUA rămîn cea mai puternică naţiune din lume, acestea nu pot menţine, şi cu atît mai puţin răspîndi, pacea internaţională şi prosperitatea, prin puteri proprii. SUA au un teritoriu foarte mare, sînt dependente de importuri masive zilnice de dolari şi petrol, iar forţele lor armate sînt implicate în conflicte extenuante în Afganistan şi Irak. Statele Unite nu posedă mijloacele şi consensul politic necesare pentru a prelua mai mult din responsabilitatea globală, şi le lipsesc mijloacele pentru a-i obliga pe alţii să le urmeze rolul conducător. Mai mult, problemele contemporane – de exemplu, răspîndirea materiei prime care stă la baza armelor de distrugere în masă, menţinerea unei economii internaţionale fără îngrădiri, oprirea încălzirii globale şi combaterea terorismului – nu pot fi controlate, şi cu atît mai puţin rezolvate, de o singură ţară. Numai eforturile de echipă pot ameliora aceste dificultăţi; cu cît este mai împărţit efortul cu atît cresc