Pentru un cronicar, avantajul de a nu vedea un spectacol la premieră constă într-o receptare a respectivului spectacol cumva mai autentică, mai apropiată de viaţa normală a faptului artistic, viaţă care, dacă primeşte „botezul“ în seara cu invitaţii (pluralul de la invitaţie) şi morgă critică, se desfăşoară ulterior în seri obişnuite, cu public obişnuit. Astfel, comentatorul are parte şi el de un „mediu ambiant“ mai proaspăt, cu umori şi reacţii nepervertite de prea multa (con)ştiinţă critică. La rîndul lor, dezavantajele sînt, ce-i drept, consistente: pînă ajunge să vadă cu ochii lui şi să audă (cînd se aude...) cu urechile lui, cronicarul în chestie e asaltat de către confraţi cu opinii ferme şi definitive despre ce va vedea şi va auzi (dacă...), e supus, cu alte cuvinte, unui bombardament informaţional din care nu întotdeauna scapă nevătămat: omul are adeseori tendinţa (naturală, la un critic...) de a se înscrie în răspăr faţă de opiniile pomenite. „De ce Dumnezeu l-or fi înjurat atîta?!“ sau „Ce dracu’ li s-o fi părut aşa de bun?!“ sînt, în situaţia dată, replici previzibile. Replici iscate nu atît de abilităţile lui profesionale, cît de o foarte omenească sensibilitate la atmosfera înconjurătoare. Ceea ce, dacă judecăm lucrurile la rece, e un lucru pozitiv.
La spectacolul Aniversarea de la Teatrul „Nottara“ am ajuns nu doar după premieră, dar şi după ce el fusese multiplu nominalizat – şi deloc „medaliat“ – la Gala Premiilor UNITER de astă primăvară. Împrejurarea a dezlănţuit, fireşte, o revărsare încă mai bogată de opinii ferme, care însă, în mod interesant, mergeau nu într-o singură direcţie, ci pe cele două coordonate divergente: „E o capodoperă!“ exclamau unii, „Rar am pomenit aşa prostie!“, ricanau alţii. „A fost un spectacol bun“, mi-a declarat, foarte calm, o prietenă „civilă“ căreia îi cedasem locul meu în seara festivă. În consecinţă, am mers
