● Caravana cinematografică (România, 2010), de Titus Muntean.

În Caravana cinematografică, ecranizarea lui Titus Muntean după nuvela lui Ioan Groşan, un tînăr activist (Dorian Boguţă) soseşte într-un sat izolat din România anului 1959, aducîndu-le sătenilor un film de propagandă. Sau, cu alte cuvinte, nişte „lumină“ cu care să „smulgem din întuneric masele populare“. E sîmbătă şi „masele“ sînt plecate pînă în oraşul de peste rîu: nu e aproape nimeni să primească „lumina“. Încet-încet se strîng autorităţile: preşedintele Sfatului Popular (Mircea Diaconu), tînăra bibliotecară (Iulia Lumânare) şi două tipuri arhicunoscute din farse – învăţătorul pompos (Nicolae Urs) şi plutonierul supraponderal (Cristian Szekeres). Tot de farsă ţin şi complicaţiile care urmează: camionul cu „lumina“ e împins într-un şanţ de vacile satului; pelicula se udă şi e pusă la uscat deasupra unui cazan în care se fierbe ţuică. În general, nimeni nu împărtăşeşte – şi nici măcar nu prea face eforturi să mimeze – zelul activistului. Atitudinea sătenilor pendulează între „care-i treaba cu comuniştii ăştia?“ şi „las’, că pînă la urmă tot pleacă ei“. Povestea se termină, într-adevăr, cu plecarea activistului, dar şi cu prevestirea sosirii altora: ultima replică din film şi din nuvelă, rostită de unul dintre sătenii care s-au aşezat uşuraţi la un joc de cărţi, este: „Roşu.“. În nuvelă (care a fost publicată în 1985), acest final avea o ambiguitate strategică: cine voia putea să-l ia drept un final „pe linie“ (sătenii nu vor mai fi lăsaţi multă vreme în inerţia lor) şi cine voia putea să-l ia drept un final sumbru (ei vor fi distruşi). Ambiguitatea nemaifiind o necesitate strategică, Muntean e liber să aducă la zi anticomunismul nuvelei. Adică să-l îngroaşe.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!