Nu stiu voi cum sunteti, dar eu cand simt nevoia sa-mi amintesc, sa retraiesc o situatie, sau chiar un om- sa-l recompun, sa-l reating, sa-l regasesc, ma intorc. Desi, in conditii normale de viata, nu sunt adepta intorsului din drum si nici in trecut nu traiesc.
Insa cateodata imi e dor, imi e teribil de dor, ma descompun in mii de bucatele de dor.. Unele lucruri si unii oameni imi intra repede in sistem si, nepunandu-mi problema ca ar putea fi iluzii ori nestiind nici macar eu cum si de ce, ajung sa-mi curga cu viteza luminii prin sange.
Spre exemplu, am un loc in gradina prietenei mele, unde ma asez si azi, la un an aproape dupa ce m-am despartit de tavalici. Ea ma intreaba ”iar te-ai dus acolo unde plangeai atunci?”.Da. Ma duc mereu “acolo unde plangeam atunci”, pentru ca retraiesc senzatia aceea, sigurele momente din viata mea cand m-am simtit slaba si dezorientata. Si, acolo, in coltul acela de gradina, pot sa-mi spun cel mai apasat, ca nu am voie sa ma las(eu, pe mine) sa ajung din nou in aceeasi situatie.
Mai apoi, am o carte, daruita de cineva care m-a iubit mult, cu ani in urma. Periodic, mi se face dor de ea, o recitesc, si, incredibil, recitind-o imi aduc aminte zilele noastre, rabdarile lui, toate neputintele lui, fericirile si nefericirile lui. Imi aduc aminte pana si momentul cand ne-am despartit.
Stiloul meu, regasit din intamplare dupa 6 (!!) ani, intr-o gentita pe care n-o mai purtasem de secole, ma transporta, atunci cand il ating, in adolescenta, unde ma intalnesc cu un el, singurul poate care m-a tinut (ever!) in frau, si cu incurajarile lui, legate de un posibil (firav) talent in ale scrisului ”scrie! Scrie! Numai asa o sa inveti sa scrii, citind si scriind! Nu sta! Scrie!”
*
Acum cateva zile, m-am asezat pe o banca. O banca veche, urata, inconjurata de iarba. Mi-am luat mutra nr 12354 (de tampa) si m-am
