L-am ascultat pe Nouriel Roubini cu respiraţia tăiată.

În 2006, la sediul FMI din New York (ce ironie!), în faţa mai multor economişti, Roubini dezvăluia un scenariu ce atunci părea de neimaginat: trilioane de dolari pierderi, falimente, recesiune. Prezicerile sale s-au adeverit aproape în totalitate, atrăgîndu-i porecla de profet, pe lîngă cea de „Dr. Doom“.

Ascultîndu-l pe Roubini vorbind despre criza iminentă a datoriilor publice, despre lipsa de reacţie rapidă a UE, criza din Grecia şi „lebăda albă“ (crizele pot fi anticipate – spune el, în replică la „Lebăda Neagră“ a lui Taleb) – m-au trecut fiori reci. Nu doar ce spunea Roubini, ci felul în care o făcea mi-a stîrnit o avalanşă de reacţii şi gînduri. Calm. Chirugical. Am simţit aproape fizic prăpastia dintre cei care vorbesc liber într-o sală de conferinţe, despre tăvălugul crizei, şi cei care ar trebui să-i asculte. Dintre cei care gîndesc, văd ce se întîmplă în realitate şi cei care aproximează, se „sparg“ în duelul vorbelor goale, se iau la harţă, pentru ca, în final, să dea cu pixu-n vieţile a milioane de oameni. Şi oricît de naiv ar părea, mi-am pus, pentru a nu ştiu cîta oară, aceeaşi întrebare: De ce în era comunicării şi superconectării cei care iau decizii continuă să rămînă atît de departe de cei care înţeleg efectele lor în plan real? De unde acest veşnic dialog al surzilor?

Unul dintre efectele vizibile ale crizei economice este adîncirea prăpastiei dintre guvern(e) şi alegători. Desigur, ea, prăpastia, a existat dintotdeauna – singura diferenţă fiind că uneori ni s-a părut mai mică. Iar faptul că lipsa de încredere în „cei aleşi“ a fost şi este un fenomen global nu ne încălzeşte cu nimic. George Bush a condus SUA cu o rată a încrederii populaţiei de 28% – ca să dăm exemple de la case mai mari. Cît despre România, cu mici excepţii – provocate (ca să nu spun manipulate) de artifi