De mică am iubit animalele, poate şi pentru că ai mei ţineau tot timpul pe lângă casă două-trei pisici şi câte doi câini. Niciodată însă nu am avut în copilărie un animal de companie în sensul adevărat al cuvântului pentru că singurul compromis pe care maică-mea îl făcea era să primim pisicile în casă iarna, câteva ore, când era foarte frig. Adevărul e că nici nu eram un copil responsabil. Îmi plăcea să drăgălesc animalele, dar când venea vorba de curăţat după ele şi dat de mâncare…îmi găseam rapid alte treburi de făcut, de parcă ele ar fi putut supravieţui doar cu afecţiune.

Acum un an jumătate s-a ivit totuşi ocazia să adopt un labrador de doi ani care s-a dovedit a fi dragostea vieţii mele în materie de prieteni necuvântători. Niciodată nu mi-a creat probleme, era atât de dulce, de inteligent, de cuminte şi de uşor de îngrijit încât mă tot întrebam de ce totuşi nu îmi luasem un animal până atunci. Partea tristă a fost atunci când m-am întors în ţară şi a trebuit să îl las cuiva din Franţa, pentru că aici credeam că voi sta la cămin şi nu voi mai avea unde să îl ţin, iar ai mei deja aveau animalele lor şi nici nu voiau să audă de încă unul.

Am rămas însă cu ideea că trebuie să îmi iau alt animal de casă când m-am întors aşa că am încercat două variante. Prima variantă a fost un porcuşor de Guinea, păcătos animal, după câteva săptămâni i-am găsit o altă stăpână. A doua variantă a fost propusă de colega mea de apartament care a adus un pisoi. La început totul părea să meargă excelent, dar apoi şi-a dat arama pe faţă. Pe când de blând era labradorul, pe atât de agitat şi agresiv e pisoiul. Chiar acum, în timp ce scriu, escaladează dulapul. Colega mea tocmai a plecat pentru o săptămână, iar când a ieşit din casă i-am spus mai în glumă, mai în serios, că va exista un singur supravieţuitor, eu sau pisica.

Problema mea e că fiind obişnuită cu empatia ş