În Roma antică scriitorii îşi făceau cunoscute operele mai ales prin lectura publică, eveniment care purta numele de recitatio. Exista deja un comerţ cu carte, însă nu putem vorbi de editare în sensul modern al termenului: copişti profesionişti (aşa-numiţii librarii) multiplicau cărţile şi le vindeau în beneficiul propriu. Deseori, scriitorul însuşi se ocupa de difuzarea cărţii sale, pe care o răspîndea prietenilor sau unor personaje influente.

Lectura publică atrăgea nu doar pe cei cultivaţi şi instruiţi, ci şi mulţimea dornică de spectacol. Pe cheltuiala lui, autorul recurgea la adevărate strategii de relaţii publice: distribuia invitaţii (libelli) şi afişe cu programul lecturii şi chiar extrase din operă, pe foi de papirus. Locurile acestei manifestări erau templele, teatrele, grădinile, băile publice, casele bogaţilor (dotate cu auditoria – sală la fel de importantă ca şi biblioteca) sau în stationes, mici săli care puteau fi închiriate de scriitorii modeşti. Scriitorii săraci, care nu aveau banii necesari pentru a închiria o sală, îşi citeau textele la colţul străzii, spre hazul trecătorilor. Personajul lui Petronius din Satyricon, poetul Eumolpus, este huduit şi alungat cu pietre: „Trecătorii care se plimbau prin porticuri s-au pus să arunce cu pietre în Eumolpus, care declama de zor. Dar el, care cunoştea bine acest fel de aplauze hărăzite geniului său, şi-a acoperit capul şi a fugit din templu“.

Pentru această ceremonie, scriitorul se pregătea ca un actor care trebuie să intre în scenă: îmbrăca o togă nouă, îşi prepara băuturi care să îi dreagă vocea, îşi studia cu grijă gesturile şi mimica. El stătea în faţa publicului, aşezat pe un scaun aflat pe un fel de podium (suggestus). Pliniu cel Tînăr recomanda autorilor să nu stea aşezaţi atunci cînd citesc, deoarece această postură era defavorabilă, atenuînd caracterul teatral al lecturii. Cel car