Paris vs Bucureşti 2010: Arcul de Triumf asezonat cu un bulevard pe măsură, Ateneul, Palatul Regal, clădirea CEC-ului, şi mai nou, de ce nu, zona Dragonul Roşu – Chinatown-ul nostru în devenire.

Surprinzător, poate, pentru cei care nu au mai mers de mult cu metroul pe linia Unirea 1, Bucureştiul experimentează, mai nou, unitatea în diversitate. Dacă ar fi să ne luăm după cifrele Oficiului Român pentru Imigrări, la finele anului trecut, numărul chinezilor aflaţi legal în Capitală se ridica undeva în jurul a 6000, majoritatea bărbaţi, implicaţi în afaceri comerciale şi, în unele cazuri, chiar cu o durată a şederii şi un dosar suficient de consistent, încît să le permită solicitarea reîntregirii familiei. Pe scurt, mai mulţi decît moldovenii, mai activi economic şi mai dornici să rămînă pe aceste meleaguri.

Cînd şi cum s-a petrecut mutarea trupelor? Teoretic, putem vorbi despre prezenţa chinezilor pe teritoriul României încă din perioada anilor ’50-’60. Practic, abia la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 existenţa lor a devenit una notabilă; în condiţiile în care, în 1988, statul maghiar a decis ridicarea restricţiilor de vize pentru turiştii chinezi, pentru ca, mai apoi, în 1992, să-şi schimbe politica în domeniu pe fondul intoleranţei şi impactului asupra pieţei forţei de muncă. La acest factor s-au mai adăugat evenimentele din Piaţa Tian’anmen, precum şi perioada de recesiune economică prin care China a trecut între 1989-1991. Astfel, valurile de imigranţi chinezi au urmat în mare două trasee: Ungaria-România (mai ales comercianţi şi mici afacerişti) şi Rusia Europeană – România. Majoritatea au avut ca punct de origine provinciile sudice Zhejiang, Fujian şi Henan – sărace, cu un trecut însemnat în domeniul migraţiei şi cel al comerţului.

Bucureştiului i-au mai rămas puţine secrete nespuse. Şi totuşi… Căutaţi un restaurant în care să i