● Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Editura Polirom, 2010.
Anunţată printr-un serial publicat în revista 22, cartea lui Andrei Oişteanu este, de departe, cel mai anticipat studiu din ultimii ani. În primul rînd, pentru că, tabuizată fiind dintotdeauna şi la toate nivelurile, tema este cît se poate de inedită şi de provocatoare, apoi pentru că autorul este un cercetător rar, serios şi curajos, cu largi competenţe, care abordează un subiect cu profesionalismul energic şi orgolios al celui care tinde spre exhaustiv. Acest studiu de antropologie culturală m-a încîntat prin bogăţia şi acurateţea informaţiilor, prin interpretările şi ineditul conexiunilor făcute de un autor dezinhibat, fără prejudecăţi, şi prin felul în care reuşeşte să „scaneze“ şi să organizeze un material vast (inclusiv terminologic), complex, delicat şi aproape necunoscut pînă acum, pendulînd mereu între bi(bli)ografii şi opere, alcătuind o adevărată istorie a narcolturii române, adică ceva ce nu credeam să existe.
Prima parte a studiului se ocupă de caracterul religios şi magic-ritualic al folosirii plantelor psihotrope în societăţile arhaice şi tradiţionale din spaţiul carpato-dunărean, o zonă eludată aproape cu totul de etnologi, din motive de ideologie naţional-comunistă. Singurele două studii de etnobotanică şi etnoiatrie, aparţinînd lui Simeon Florea Marian (1880) şi Mircea Eliade (1923), au făcut, de altfel, subiectul unui eseu al lui Andrei Oişteanu încă din 1988, acela fiind şi geneza studiului de faţă. Totul e fascinant: de la fumigaţiile de canabis sau alifiile din plante halucinogene (mătrăgună, cînepă, sovîrf, măselariţă, iederă, cucută ş.a.) folosite de traci şi de urmaşii lor, trecînd prin teoria conform căreia prohibiţia vinului introdusă de preotul Deceneu în timpul lui Burebista n-a fost o măsură de ordin social sau moral, c
