Piaţa Universităţii a fost a mea şi a oamenilor din lumea mea.
Nu ne aflam acolo - cum s-a spus mai târziu - ca să „recuperăm" absenţa din noaptea de 21 la baricada de la Inter. De ce-am fi făcut-o? Nu intenţionam să devenim persoane publice. Ne aflam acolo, pur şi simplu, pentru că speram sincer că s-ar putea evita prelungirea trecutului.
Ne-am înşelat. Rezultatul alegerilor din 20 mai a fost o dezamăgire amară.
Pe 13 iunie am fugit de la serviciu şi m-am întors în Piaţă. Nu din curiozitate morbidă, nici ca să dau cu pietre. Încercam doar să înţeleg ce se întâmplă. Am văzut oameni plini de sânge, după descinderea la Arhitectură a „I-Me-Ghe-Be-face-or-dine!" O maşină răsturnată. Lume multă, agitată, dar confuză. După ce a fost incendiat un autobuz al jandarmilor („conform înţelegerii", cum avea să reiasă dintr-o înregistrare), scutierii au fugit şi mulţimea a năvălit în piaţă. Nu peste mult, s-a redeschis balconul şi, întâmpinat cu urale, a reapărut Marian Munteanu. A încercat să organizeze nici el nu ştia bine pe cine, în ce fel şi în ce scop. Era târziu, foarte târziu, prea târziu.
Restul zilei l-am văzut la televizor, inclusiv apelul „către toţi oamenii de bine" să vină să apere democraţia. Nici nu mai era nevoie de un ordin special pentru mineri. Doar ei erau „de bine", nu?
A doua zi dimineaţă am ascultat discursul de întâmpinare a lor, din care a lipsit ceva crucial, care putea salva totul: precizarea că - orice-ar fi fost în ziua precedentă (fie şi apariţia unor „legionari în uniformă, cu steagul verde"!!), PE 14 DIMINEAŢA ÎN BUCUREŞTI NU SE MAI ÎNTÂMPLA NIMIC şi, ca atare, nu era nevoie de intervenţia nimănui, cu atât mai puţin a unor civili.
A urmat ce-a urmat. Când a apărut volumul „Piaţa Universităţii" am citit mai ales mărturiile victimelor, după care mi-am pus cartea pe noptieră: dacă vreodată o să fiu tentat să sp
