Rămăseserăm acasă fără filtre de cafea, dintr-acelea de hârtie poroasă. La ABC-ul de la trei străzi mai încolo, tanti Lenuţa îşi aştepta placidă clienţii pe scările de ciment din faţă, la umbră, pufăind cu poftă dintr-o ţigară.

“Filtre de cafea aveţi?”, întreb. “Avem dară. O mie bucata.” îşi lasă ţigara fumată doar pe jumătate pe o treaptă, se ridică greu, oftează cu obidă, ajunge în spatele tejghelei şi mă întreabă scurt: “Vrei?” Nu eram convins că sunt la curent cu preţurile filtrelor de cafea prin magazine, dar “o mie bucata” mi se părea multicel, în raport cu preţul unei cutii de 100 de bucăţi. “O cutie întreagă cât face?”, încerc eu. “Păi, dacă o bucată îi o mie, atuncea o cutie îi o sută de mii, că-s o sută de bucăţi.” Brusc îmi aduc aminte de vremea primilor ani de facultate, când ţigările încă se mai vindeau la bucată, la un preţ de exact a douăzecea parte din cel al pachetului întreg. Fireşte, deci, tanti Lenuţa are dreptate... deşi parcă îmi amintesc că un pachet de 100 de filtre nu costă prin Cluj mai mult de 5 lei. Cum nu mă interesa să-mi fac provizii pentru mai multe zile, cer cinci bucăţi, dau să plătesc cu o monedă de 50 de bani şi aştept. Tanti Lenuţa fuge de după tejghea să-şi ia în primire ţigara fumată deja degeaba, pe scări, stinge chiştocul de tot, revine şi mă găseşte tot înăuntru. “Mai vrei ceva?”, mă întreabă la fel de scurt ca mai înainte. “Bonul, doamnă.” Nu mi-aş fi imaginat că am declanşat o aşa confuzie în matricea funcţională a bietei patroane de butic. întâi, m-a ţintit nedumerită şi incredulă, ca pe unul care are chef de glume proaste cu ea, femeie în etate. Apoi, dădea senzaţia că se pregăteşte s-o apuce râsul, fiind sigură că urmează să-i zic că e filmată cu camera ascunsă. La alte câteva fracţiuni de secundă, am zărit o uşoară stare de alertă, încolţindu-i ideea că, din moment în moment, aş putea să-i vâr sub ochi legitimaţia