Un politolog bulgar, Ivan Krastev, punea recent România şi Bulgaria pe lista ţărilor europene neguvernabile, însă dădea de înţeles că, până la urmă, românii şi bulgarii ar putea traversa cel mai lesne criza, pentru că sunt obişnuiţi să-şi strângă cureaua. Românii şi bulgarii s-au învăţat atât de mult cu precaritatea şi cu traiul de pe o zi pe alta, încât şi-au dezvoltat tehnici de supravieţuire socio-economică pe care occidentalii nu le mai au de la al doilea război mondial încoace.
Occidentalii s-au obişnuit cu sindicate puternice şi cu drepturi sociale apărate din leagăn până în mormânt. Esticii însă, resemnaţi cu ideea că, atunci când primesc ceva de la stat, acesta le face o favoare şi că totul e tranzitoriu, au o crustă de insensibilitate care îi apără. Este ca şi cum, după ce au visat de-a lungul comunismului să călătorească şi să poată munci în altă parte, acum, că au căpătat acest drept, restul nu mai contează. E filosofia lui „ce-am avut şi ce-am pierdut".
La un nivel subconştient, criza face, aşadar, mai puţine ravagii în România şi Bulgaria, întrucât dezamăgirea şi pierderea respectului de sine sunt mai mici la noi decât într-o ţară cum e Grecia, care se prăbuşeşte de foarte sus. Generaţii de greci au trăit (deasupra mijloacelor lor, cum s-a vădit) cu iluzia că se află într-o ţară „occidentală", cu o economie performantă şi că toate avantajele lor sociale şi economice erau nu doar meritate, ci şi definitive.
Nu toţi esticii se află însă în situaţia României şi a Bulgariei. Cehia, Slovacia, Polonia au reuşit să se adapteze economic bine şi rapid, astfel încât nici nu se poate imagina ca aceste ţări să recurgă la măsuri atât de extreme (şi cu o eficacitate dubioasă) precum tăierea cu un sfert a salariilor funcţionarilor publici. În schimb, unele ţări occidentale au funcţionat ca Grecia şi simt acum apropiindu-se spectrul ruinei. Este vorba în
